Denisuca - Nevastă de Coşmar

Azi fara diacritice, pentru ca n-avem:

• Suntem la Hello Hotel, in Bucuresti, si pentru cele doar doua stele, hotelul arata foarte bine. N-am mai intalnit de multa vreme atatea zambete. Cu atat mai putin in turismul romanesc;
• Maine participam la NetCamp, organizat de Cristi Manafu, deci toata ziua voi lua parte la chestii serioase; daca n-ar fi atat de tarziu… uff!
• Tot maine, tot la NetCamp, eu si alti patru bloggeri vom primi cate un Nokia N96 cu care sa ne facem de cap - adica sa filmam si sa fotografiem - la eveniment;
• Am net in camera, dar am consumat mai multa bere decat net; nu s-a mai intamplat demult asa ceva!
• La multi ani, Nasu’!
• Over and out.

Pe la vreo cinci ani, părinţii m-au dus la Deva, la bunicii mei, pentru că erau tineri, munceau, iar buncii aveau prea mult timp liber, apă caldă în fiecare zi [noi stăteam în Orăştie şi ţin minte că aveam program de apă caldă de două sau trei ori pe săptămână, pentru câteva ore] şi mai era şi o grădiniţă în limba germană la Casa de Cultură din Deva.

Cât am stat în Orăştie, părinţii mă duceau în fiecare zi la cămin. Programul de acolo nu prea era pe gustul meu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să dorm “de-amiază”, cu atât mai puţin la 4 ani, când aveam mai multă energie ca oricând şi aş fi făcut orice numai să nu fiu nevoită să dorm după-masa.

Aşa se face că, într-una din zile, când la prânz am fost serviţi cu o umbră de ciocolată de casă şi, ca niciodată, am cerut “supliment” cu două degeţele ridicate în aer, iar doamna educatoare - sau ce-o fi fost - a strâmbat din nas şi ne-a spus că nu mai este, am hotărât să ne facem dreptate. După ce am fost împijămăliţi™ şi puşi la somn, ne-am răsculat: am furat cheia de la camera cu bunătăţi şi, ca nişte termite, am dat năvală. Sus, pe un bufet vechi, din lemn, care scârţâia din toate încheieturile, trona o tavă din inox plină cu bucăţi de ciocolată de casă delicioasă [în aceeaşi perioadă, îmi plăcea la nebunie gustul de margarină vrac, aşa că nu discutăm gusturile, că n-are sens]. Eram mici de înălţime, dar înfometaţi, pofticioşi şi răi, aşa că nimic nu ne-a putut opri să ajungem la ciocolata de casă, pe care am ras-o de pe tavă; ba chiar am mâncat şi firimiturile! Citeşte mai departe »

Am pus aici o parte dintre bijuteriile [sau jucăriile?] din FIMO create de mine. Lăsaţi comentariu sau daţi mail dacă vreţi ceva.

…am făcut din FIMO acest set - colier + cercei - pentru Ziua Naţională a României, pe care o să-l port prin casă, pentru că la Alba Iulia nu mergem. Suntem aproape şi putem merge oricând la Alba, n-am de ce să mă calc în picioare cu cei 20.000 de români veniţi acolo.

Oare sunt unguri în Alba Iulia? Aş vrea să ştiu cum se simt văzându-şi oraşul invadat de atâţia patrioţi.

Mi-am făcut datoria, poate că nu votul meu l-a trimis pe Viorel Arion în Camera Deputaţilor [asta sună de parcă aş fi zis că l-am trimis în camera lui], dar măcar am inima împăcată că am anulat votul unui PSD-ist. Să ne fie de bine, de-acum urmează patru ani de circ!

Am, cred, peste zece agende, mari, mici, colorate, sobre / serioase. Am încercat să-mi notez toate evenimentele şi întâlnirile importante într-o agendă, dar niciodată nu reuşesc să mă “ţin” de ea - sau s-o car după mine mai mult de o lună, pentru că în cele din urmă uit unde am pus-o. Sau uit ce trebuia să notez în ea.

Sunt atât de dezorganizată împrăştiată, încât şi dacă apuc să notez ceva important în vreo agendă şi reuşesc să n-o rătăcesc, uit să mă uit în ea.

Agendele - not for everyone!

Povestea de mai jos este una adevărată. Am primit-o pe mail, de la o cititoare care o trăieşte zilele astea şi care vă cere un sfat. Eu nu dau sfaturi [dacă vreţi să vă spun ceva despre FIMO, e OK, dar în dragoste nu mă bag].

Se iubesc, dar nu sunt impreuna. Clipa de clipa se gandesc unul la altul, dar cand se intalnesc face-to-face nu se pot saruta asa cum faceau odinioara. Ar vrea, dar ceva ii opreste. Ea, o tanara frumoasa, proaspat ajunsa in oras. El, un tanar cu chip angelic si dulce care a devenit visul a zeci de fete din jurul lui. Si totusi el o vrea pe ea. Si ea pe el. S-au cunoscut la munca, absurd. Ea, proaspat ajunsa in companie, el binevoitor si periculos, cu o reputatie de Don Juan. S-au placut din prima clipa. El i-a luat pur si simplu telefonul de pe birou si si-a dat un apel. Seara, fata a primit un sms: ,,unde papam inainte de a-ti arata ce frumos e orasul noaptea”? L-a refuzat, nu vroia sa dea impresia unei prazi usoare. O saptamana mai tarziu stabilisera sa mearga la concert impreuna. N-a fost sa fie, el a adormit si nu a mai ajuns la intalnire. Dar intr-o zi inevitabilul s-a produs si au iesit la o cafea, intr-un club discret si cochet. O intalnire care s-a prelungit pana tarziu in noapte, a continuat cu o plimbare in parc si a culminat cu o amenda pentru ca EL a vrut sa-i faca EI pe plac si a dat-o in leagan… Au stat toata noaptea impreuna, dar nici macar nu s-au sarutat. Si urmatoarele patru nopti s-au petrecut la fel: se plimbau tinandu-se discret de mana si vorbind cate in luna si in stele. Cu fiecare minut se descopereau mai mult unul pe altul. Si isi dadeau seama ca sunt suflete pereche. Relatia a evoluat. Petreceau fiecare clipa libera impreuna. Cand erau la munca gaseau un coltisor unde sa-si fure cate un sarut. Cand munca ii despartea, chiar si pentru cateva zeci de minute, isi trimiteau sms-uri. “Mi-e dor de tine…” scria ea…”Te ador”, raspundea el.
Citeşte mai departe »

Acest articol este o poveste care poate fi sau poate să nu fie adevărată.

Sorana era prietena Clarisei, colega mea din liceu. Ea învăţa la alt liceu, liceul de fiţe frecventat de copiii de bani gata şi ceva mai inteligenţi decât noi, restul. Trebuie să recunosc, era cel mai bun liceu din oraş şi pe undeva îmi părea rău că nu mă înscrisesem şi eu acolo. Dar faptul că între liceul la care am învăţat eu şi liceul “cel bun” erau vreo trei kilometri nu ne-a oprit niciodată să ne întâlnim într-unul din multele baruri din Deva.

Celor două, părinţii le interziseseră să se mai vadă, pentru că făcuseră în şcoala generală o prostie şi se considera că fiecare dintre ele reprezintă “o influenţă proastă” asupra celeilalte. Aşa că Clarisa şi Sorana, fiind foarte bune prietene, au ales să se întâlnească atunci când era posibil: în timpul orelor. O scutire, o învoire, o oră la care proful era uşor de păcălit, febră, programare la spital, dureri de stomac… soluţiile erau multe şi nici măcar distanţa de trei kilometri nu era prea lungă pentru ca ele să se întâlnească.

În cei patru ani de liceu, Clarisa şi Sorana au trecut prin toate problemele şi bucuriile unui elev de liceu împreună: scăderea notei la purtare din cauza absenţelor, falsificarea adeverinţelor medicale pentru motivarea acestora [absenţelor], prima iubire - implicit, prima dezamăgire, beţii crunte [s-arunce primul cu piatra cel ce nu s-a îmbătat niciodată cu vin roşu ] şi câte şi mai câte.
Citeşte mai departe »

Sunt convisă că şi voi aţi remarcat clişeele folosite de jurnaliştii lucrători în mass-media. Eu am adunat câteva într-o listă. Poate mă ajutaţi s-o completez şi facem o listă mai lungă pe care s-o consulte orice junior care vrea să ajungă ziarist.

Aşa nu:

• şoferii trebuie să se înarmeze cu nervi de oţel, pentru că încep lucrările la drumul X
• oamenii s-au înghesuit / s-au călcat în picioare la deschiderea magazinului Cutare
• Cutărescu, care nu mai are nevoie de nici o prezentare
• toată lumea ştie cu ce se mănâncă [iar aici urmează ceva care - evident - nu se mănâncă]
• mercurul termometrelor va urca astăzi până la…
• [evenimentul] Cutare şi-a deschis porţile
• o desfăşurare de forţe impresionantă
• atentatele care au şocat o lume întreagă
• o ediţie de zile mari [aş vrea să văd cum arată o ediţie sau un eveniment de zile mici!]

Am văzut pe Realitatea o ştire care spunea că un angajat al WalMart a murit călcat în picioare de clienţii care s-au bulucit la începutul sezonului de reduceri. În fiecare an am văzut la TV “cursa cărucioarelor” în SUA şi nu numai.

La Hunedoara, la deschiderea Carrefour Expres, pensionarii numai că nu s-au luat la bătaie ca să intre primii în magazin - nu se dădea nimic gratis, dar vroiau ei să fie primii.

La Deva, s-a deschis de curând Metro. Nebunie mare, coadă de coşuri până în parcare etc.

Urmează mall-ul din Deva, unde nu se vor mai înghesui pensionarii, ci toată lumea “bună” şi fiţoşii. Apoi, în primăvară aşteptăm Carrefour-ul cel mare.

O fi criză economică, financiară, recesiune, da’ nu-i afectează pe cei cu apetit crescut pentru cumpărături. Şi nici pe românii care cheltuie 80 la sută din venituri pe mâncare.