Denisuca

Dacă urmează să fii spânzurat, de ce te mai aperi de frig? Să nu răceşti? Zău că nu pricep…

To protect himself from the bitter cold before dawn during, Saddam wore a wool cap, a scarf and a long black coat over a white collared shirt.

[sursa]

UPDATE: Link-ul nu mai e valabil, au schimbat ştirea. S-au fi prins cât era de stupidă explicaţia.

Un editorial prea frumos pentru a nu fi “dat mai departe”, genul de scriitură pe care mă oftic că n-am scris-o eu, apărut în săptămânalul mureşean Punctul.

Scrisoare (prea) deschisă

de Radu Bălaş
Dragă mătuşă UE, sunt eu, nepoata România şi te anunţ că de la 1 ianuarie ajung la tine. Am aflat că, mai nou, probabil la insistenţele unchiului Sam şi ale verişorului NATO, nu mai eşti aşa supărată pe mine. Recunosc că am fost o uşuratică şi că am greşit, dar îmi cer scuze, sperând că vom trăi în armonie.
Cât despre mine, ce să-ţi spun? După cum ştii, ani de zile m-am tăvălit cu toţi neocomuniştii, care nu numai că m-au regulat, dar m-au şi dat la alţi nespălaţi şi neciopliţi. Chiar dacă sunt renumită pentru ospitalitatea mea, să nu crezi că mi-a fost uşor să le satisfac toate poftele perverse. Uneori, neo-comuniştii m-au vândut la tot soiul de proxeneţi, care se dădeau oameni de afaceri. Din toată tărăşenia asta am ajuns şi penetrată şi cu banii luaţi. Vai şi-amar de capul meu?
După o vreme, lucrurile s-au schimbat şi am început o viaţă mai mişto. M-am cuplat cu cineva (nu pot să-ţi spun cu cine) care, drept mulţumire pentru că l-am ajutat la nişte chestii prin Kosovo, Afganistan şi Irak, m-a luat sub aripa lui ocrotitoare. Am scăpat de blugii Pyramid şi am ajuns să port pantaloni Abibas, iar mai apoi, Tommy Hilfiger. Başca adidaşii Reaboak, pe care i-am schimbat cu încălţări de la Leonardo. Plus cele patru telefoane mobile, câte unul pentru fiecare reţea GSM. Fidelitatea mi-a fost răsplătită: Dacia 1310 a devenit doar o amintire, de când mă aflu la volanul unui bolid Logan. Să ştii că maşina asta are şi mp3 player la care mă delectez cu simfoniile marilor titani Guţă şi Vijelie.
Mătuşică dragă, abia aştept să mă mut la tine. Chiar dacă ştiu ca pe la tine nu se poartă, de curând am băgat cuţitu’ în beregata unui porc. O să-ţi aduc slănină, sângerete şi caltaboş de-ale noastre, plus o damigeană de ţuica de cazan. Hai că pun şi nişte brânzică, un cozonac şi-o oala de sarmale. Mai sunt doar două probleme: am sifilis şi nu mă pot lăsa de fumat. Nici de furat, e-adevărat. Dar sper ca, graţie sfaturilor tale, să le rezolv pe toate, ca doar sunt inteligentă. Uşor înfometată, dar cu gândul la fitness-ul pe care îl vom face împreună,

Te sărut nerăbdătoare,
România

Acest articol a apărut în cotodianul Ziarul de Sibiu din data de 27 decembrie 2006.

România mea

Am primit “temă de casă” să scriu un articol despre lucrurile care îmi plac la ţara în care trăiesc. Aş putea scrie un articol foarte, foarte lung despre lucrurile care nu îmi plac aici, dar pentru că la criticat suntem foarte buni toţi şi pentru că mai fac asta (critic) şi pe blogul meu, destul de des, o să mă opresc doar asupra lucrurilor care îmi plac şi care mă ţin aici.
Îmi place că avem veri extrem de călduroase, ierni cu zăpadă “ca-n poveşti” (cu unele excepţii, de exemplu anul ăsta, dar trecem peste), avem munţi, avem ieşire la mare, Delta Dunării şi o grămadă de obiective turistice, din păcate, nu suficient promovate, însă sunt convinsă că asta se va schimba odată cu integrarea în Uniunea Europeană.
Avem mâncăruri tradiţionale excelente şi extrem de apreciate de cei ce ajung să le guste măcar o dată, meşteri populari cu mâini de aur, ale căror lucrări se vând pe sume foarte mari în străinătate, informaticieni care, din păcate, îşi “vând inteligenţa” în ţări care au nevoie de minţi deschise şi care plătesc pentru asta preţul corect.
Dacă tot am ajuns aici, trebuie să-i menţionez şi pe profesorii care formează aceste minţi, pentru că dacă aceştia nu ar fi foarte buni, nici numele celor formaţi de ei nu ar ajunge în presa din toată lumea. Sigur, e trist că există cazuri precum cel al tânărului arădean care a intrat în calculatoarele unor instituţii americane, iar acum riscă să fie condamnat la peste 50 de ani de închisoare, cum la fel de trist este că din România nu se pot comanda online unele produse care necesită plata cu cardul, ca urmare a numeroaselor “ţepe”date de români pe eBay, dar sunt sigură că, într-un viitor apropiat, numele românilor în lumea largă va fi “reabilitat”, pentru că în ultimul timp au primat ştirile despre preluări ale unor companii create de tineri români, faţă de ştirile despre români care au mai comis câte o năstruşnicie pe net.
În altă ordine de idei, mi-e dragă fiecare regiune a ţării mele, de la Banatul… mândru, trecând prin Ardealul molcom şi până la Moldova cea plină de tradiţie şi cu simpaticul grai moldoviniesc, fără a uita, desigur, Maramureşul, care mi-e atât de drag pentru oamenii săi, sau Muntenia.
În plus, să nu uităm că oraşul Sibiu va fi, în 2007, Capitală Culturală Europeană. Este o onoare şi, în egală măsură, o povară şi un test pentru oamenii care se ocupă de acest eveniment. E momentul să dovedim Europei că nu a greşit atunci când ne-a invitat să intrăm în familia sa, că deşi suntem, poate, ruda săracă de la ţară, atunci când ne vom aşeza la masă împreună cu celelalte state din UE, nu ne vom face de ruşine.
Sunt multe motivele pentru care iubesc România, iar aici am enumerat doar câteva dintre ele. Trebuie să învăţăm să vedem şi partea plină a paharului, pentru că o atitudine constructivă poate fi mult mai sănătoasă decât una combativă. Atât am avut de zis astăzi. La mulţi ani, românilor!

Denisa Lala

Aşa cum am promis, iată zestrea mea pentru Europa: format text, pentru că mi-e cel mai la îndemână.

Nu o să scriu despre România de acum, nu ştiu exact de ce, dar am senzaţia că România de dinainte va fi cea mai uşor uitată.

[Am vrut să scriu articolul ăsta de mai mult timp, aveam intro-ul salvat ca draft, dar nu mi-am găsit timpul şi dispoziţia necesare. Nu că acum m-ar fi vizitat muzul^©, dar se apropie sfârşitul anului şi nu vreau să las promisiuni neonorate - în măsura în care pot]

Aşadar,

România de ieri

Cei şapte ani de-acasă mi i-am petrecut în România comunistă şi cred că venirea mea pe lume s-a produs exact atunci când trebuia. Puţin mai devreme şi mi-ar fi părut rău [aş fi trăit prea mulţi ani sub comunism], puţin mai târziu şi aş fi fost un caz pierdut [mă uit la majoritatea copilaşilor mai mici decât mine şi mă apucă durerile de cap - mă opresc aici ca să nu supăr pe nimeni].
Fac parte din acea generaţie autointitulată “de sacrificiu”, dar consider că timing-ul a fost perfect. Nu eram foarte mare la revoluţie [cum spuneam, 7 ani], dar am prins o idee din ceea ce a fost şi am fost martora transformării ţării mele, dintr-o pată roşie pe harta lumii, într-o ţărişoară care, din când în când, mai dă câte-un subiect [pozitiv] la ştirile de “dincolo”.
Se pare că mi-a plăcut ciocolata încă dinainte de a mă naşte - mama mi-a povestit cum îl punea pe tata să-i cumpere Eurocrem [cremă de ciocolată] când era însărcinată, în Timişoara.

Era greu, pe atunci, să găseşti orice. Chiar dacă aveai bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei. Monopolul era atât de “la el acasă”, încât de multe ori reclamele erau pentru câte o categorie de mărfuri, fără a se specifica marca produselor pe care urmai să le cumperi. Magazinele alimentare erau deprimant de goale şi aveau toate un miros specific, înţepător, pe care-l simt acum în nări fără să-l pot descrie: miros de CEVA făinos, care a fost cândva umed. Bunica mea, o excelentă bucătăreasă, avea o “trupă” de pensionare pe care le anunţa şi care o anunţau când “băgau” ceva, orice, la Alimentara. Şi nu o dată s-a întâmplat să mă care după ea la Alimentara sau la Aprozar [ce rezonanţă urâtă are cuvântul ăsta, aşa-i?], ca să poată lua raţie dublă de alimente. Trebuia să fii tot timpul pe fază sau să ai o pilă la magazinele astea, pentru că erau aprovizionate destul de rar, iar cozile erau imense. Îmi vine greu acum să-mi imaginez cum ar arăta oraşul meu fără toate magazinele colorate şi supraîncărcate cu mărfuri de tot felul, cum ar fi să nu îmi pot alege ciocolata pe care o mănânc într-o zi pentru că, într-o Românie precum cea de dinainte, ciocolata nu ar fi decât de vreo două feluri: tare şi foarte tare [la propriu].
Moş Gerilă [Crăciunul era pentru capitalişti, noi sărbătoream doar "Luna cadourilor"] aducea, negreşit, portocale. Era singura perioadă din an în care mâncam portocale - sau poate că mâncam şi în restul anotimpurilor, dar eu asociez Crăciunul de atunci cu portocalele. Şi acum, lângă mirosul de brad nu trebuie să lipsească mirosul de portocală ca să simt că e, într-adevăr, Crăciunul.
Ca să rămân la perioada asta a anului, o să menţionez şi obiceiul tăierii porcului - unul barbar şi care întotdeauna m-a întristat. Nu am putut niciodată să înţeleg, deşi sunt o gurmandă [cred că asta a reieşit din ce am scris până acum], cum poţi să-ţi faci programul în funcţie de “mesele” porcului, timp de aproape un an, să-i cureţi cocina în fiecare zi, să-i mai şi vorbeşti frumos, iar la sfârşitul anului, să-l omori cu cruzime. Apoi să-l mănânci. De foarte mică, mi-a displăcut tradiţia asta, şi de când mi-am câştigat dreptul de a alege, nu am mai participat la tăierea porcului. În schimb, acum vreo doi ani, nişte vecini care nu au norocul de a avea rude la ţară au tăiat unul chiar în faţa scării mele, cu guiţăturile de rigoare şi cu sângele care a înroşit pământul.
La şcoală, am prins un trimestru de comunism. De “dat la palmă” [în cazul meu, luat] dacă nu aveai emblema cusută pe uniformă, de stricteţe care, continuată şi după căderea regimului, m-ar fi determinat, poate, să fiu o elevă mai serioasă, să învăţ mai mult. Profesorii chiar aveau [au?] o pregătire foarte bună şi e păcat că, acum, poţi să treci prin şcoală ca gâsca prin apă. E trist că majoritatea elevilor de acum au un vocabular extrem de limitat, că nu ştiu când se foloseşte cratima şi că şcoala a devenit un loc de socializare, în care îţi etalezi “ţoalele”, gadget-urile şi fiţele.
Oamenii parcă erau mai veseli atunci, deşi erau cam toţi îmbrăcaţi în aceleaşi haine oribile, bluze tricotate, pantaloni de stofă fără nici o formă, pantofi cu toc şi cu vârf ascuţit… brrr! Dar, cum spuneam, parcă erau mai veseli, se distrau mai mult - sunt sigură că “grija zilei de mâine”, cel puţin printre cunoscuţii mei, nu era o sintagmă folosită. Oamenii aveau slujbele pe care le aveau, pentru care se pregătiseră, şi asta era tot. Aveau să iasă la pensie de acolo fără să-şi pună problema alegerii unui serviciu mai bun.
Nu spun nimic despre părţile foarte urâte ale României comuniste [deşi sunt conştientă că au existat şi mai ales că au afectat multă lume], pentru că, din fericire, eu nu am avut prea mult de suferit, eram prea mică şi nu vreau să scriu despre lucruri pe care nu le-am trăit.
Ca de fiecare dată când îmi propun să scriu ceva serios, lipsa de exerciţiu mă face să pun punct mai repede decât aş fi vrut, ideile s-au cam amestecat şi nu sunt mulţumită de ce a ieşit. Totuşi, asta este zestrea mea pentru Europa, mă integrez în “marea familie europeană” cu mici frânturi de memorie şi cu promisiunea să mai produc, la anul - în calitate de cetăţean european şi după ce proiectul Capsula Timpului se va fi închis -, cel puţin un text cu amintirile mele dintr-o vreme apusă dar care continuă să mă fascineze, într-un mod aproape straniu.
Europa, deschide-te, că venim!

Poate părea o idee tâmpită, dar dacă mi-a fătat-o mintea, o scriu pe blog, cum mi-am promis: radio conectat [cumva ] la Internet, care să redea posturi de radio on-line. Într-un oraş mic şi sărac în posturi de radio, asta ar fi mană cerească. Mai ales când eşti în maşină [dar aici apare problema conectării, care pe mine mă depăşeşte] şi ţi-e dor de frun post de radio online.

Chiar vorbeam zilele trecute cu două persoane exact despre asta: presă gratuită.
Şi ziceam că un ziar bine realizat, dar distribuit gratuit, ar avea mari şanse să aducă profit. Pentru că dacă îi oferi românului ceva gratuit, nu te va refuza.
Şi dacă ajungi la mai multe persoane [tiraj mare], ai un argument puternic în faţa celui care vrea să-şi facă reclamă. Un ziar serios, cu subiecte interesante [sigur că de actualitate, altfel nu mai e ziar], distribuit gratuit la nivel naţional, cred că e o reţetă de succes.
Ştiu că exista în Timişoara un ziar gratuit, se numea “Pont” şi era editat de austro-ungarii de la InformMedia, care deţin o grămadă de alte publicaţii în judeţele din vestul ţării. Din motive care-mi rămân necunoscute, ziarul a fost închis. Îmi amintesc că avea un aspect trist, era mai degrabă o fiţuică de vreo 4 pagini şi se adresa tinerilor, care oricum aveau de ales între “Pont” şi reviste ca “Zile şi nopţi” sau “7 seri” [parcă], distribuite tot gratuit, dar editate în condiţii grafice excelente. E păcat că InformMedia nu a investit mai mult în ziarul ăsta. Îi lipsea informaţia şi concura alte publicaţii ale trustului, care nu sunt gratuite.
Eu cred că atunci când presa scrisă [mai ales cea locală] se va maturiza [iar asta se va întâmpla în cel mult cinci ani :D], managerii de presă vor juca şi cartea ziarelor gratuite.

Am scris postul ăsta pentru că am constatat că nu sunt singura care se întreabă “pe când şi la noi”. Şi Iulian Comanescu a scris despre presa gratuită, aici. Gata, de acum promit să îmi scriu ideile pe blog, ca să nu mai păţesc ca acum.

UPDATE: Nu Iulian a scris, ci Remus Andrei Ion, dar pe blogul lui Iulian. Greşeala mea.

Serios. Deşi se apropie de 50 de ani, tatăl meu e cel mai mişto tată. Parafrazând reclama la Tide, aia cu “Mama mea e super”, pot spune şi eu “Părinţii mei sunt super!”. Mai rar vezi un om la 50 de ani chinuindu-se să obţină o jumate de oră de acces la Internet de pe calculatorul fiicei lui, şi nu pentru chat, YM sau pornoşaguri, ci pentru treburi serioase.
Apoi, ne înţelegem aşa de bine, de parc-am fi fraţi. Folosim aceleaşi expresii, avem cam aceleaşi păreri despre majoritatea lucrurilor ş.a.m.d.
Postul ăsta e numai şi numai pentru a-mi lăuda tatăl, omul cu cel mai mare grad de coolness (eh? am zis-o!) printre toţi cunoscuţii MEI de vârsta LUI.

Sunt aproximativ două luni de când nu mai cumpăr ŞI nu mai citesc Cosmopolitan. Era singura revistă pentru femei pe care o citeam cu frecvenţă lunară. A fost o vreme în care mă regăseam în ceea ce citeam. O vreme când redactor şef era Elena Francisc (acum şi Turner).
Elena a hotărât să se concentreze pe publishing şi a lăsat baltă Cosmopolitan.
Cândva, dorinţa mea cea mai mare era să lucrez ca DTP pentru Cosmo. Era, în opinia mea, cea mai faină revistă din România. De ceva vreme, însă, editorul foto s-a săturat să decupeze pozele. Aşa că bietele poze sunt trântite în frame-uri cu forme ciudate, care (doar) par să urmărească linia pozei. Exemple:

Cât despre conţinutul editorial, părerea mea este că e mult mai slab faţă de acum câteva luni. Rubrici precum “Ce arzi de nerăbdare să citeşti în Cosmo”, în care un creier pané inventează nişte poveşti de doi lei, a la Libertatea (spre exemplu, un pseudo-articol despre o scorpie de actriţă de la Hollywood, cu zeci de povestioare-mărturii ale unor bieţi actori, regizori, ospătari ş.a. păcăliţi de ea, actriţa-scorpie-care-şi`a-bătut joc de ei. Sigur că nu dăm nume, e riscant, din moment ce povestea e inventată, dar le spunem idioatelor care ne citesc “cine ştie să citească printre rânduri va şti despre cine e vorba”). Dacă vreau să citesc astfel de gunoaie, intru pe gossip.com. Sau cumpăr Libertatea.

Noul redactor şef (nu i-am reţinut numele că nu mi-a lăsat nici o impresie) nu scrie editoriale. Nu ştiu dacă e din cauză că nu poate sau că nu are nimic de zis. Dar mie îmi place ca într-o revistă de genul ăsta să am măcar un editorial.
Apoi, articolele “light”: de câteva luni bune, revista asta s-a umplut de articole stupide despre cum să slăbeşti, cum să su… faci o felaţie “pe cinste”, topul bucilor, anatomia pu… aparatului genital masculin şi aşa mai departe.

[Well, imaginea a fost ştearsă de prietenii de la Photobucket]

Mulţumesc, Cosmo, că mi-ai arătat unde e anusul bărbatului. Eu credeam că, fiind de pe Marte, bărbaţii îl au altundeva. Acum, m-aţi luminat.

Nu mai intru în detalii, ideea e că dintr-o revistă cu personalitate (aşa cum era şi Tabu, demult, taaaare demult), Cosmopolitan s-a transformat în Libertatea-glossy. Chestie care nu îmi place deloc. Prin urmare, n-o mai cumpăr. N-o mai citesc.

Prima dată am auzit de brandul Samsonite atunci când nici nu ştiam ce e ăla un brand, ba mai mult, când să îţi cumperi o geantă pentru marca ei era o chestie nemaiîntâlnită (de mine, cel puţin). Şi totuşi, cineva a avut curajul să înceapă o afacere ca distribuitor al produselor Samsonite în România. Am citit povestea femeii respective într-una din revistele “roz” pe care cu mândrie afirm că nu le mai citesc. Revista se numea Cosmopolitan şi o să-i dedic un post în viitorul apropiat.
Dar să revin la oile mele, Samsonite adică. Astăzi am intrat în posesia unei genţi foto purtând această marcă. Nu m-a surprins eticheta din interior pe care scrie “Made in China”, ba chiar m-a dus cu gândul la o glumă a unui prieten, care, referindu-se la chinezii din Bucureşti, spunea că dorm în valize. Aşadar, valiză “de lux” fabricată în China. E târziu şi nu sunt coerentă, tot ce vroiam, de fapt, era să mă laud că de azi, Sony al meu nu mai doarme pe unde-apucă, are valizuţa lui de lux, ca un chinez care se respectă (deşi el nu e chinez… SPER).

EDIT: Am primit chestia asta pe mail (mulţam, Valenttin!):

Zilele trecute, am citit pe blogul lui Ştefan Stroe, Head of Consumer Context Planning la Starcom Media (cum spune chiar el, “one of the most complicated job names”), următorul subiect: “Doing ads for watch brands: Is it fun?”. Am citit micul articol şi i-am sărit omului în cap, că mai bine scrie în română, dacă asta-i limba în care se exprimă mai bine.
Răspunsul lui Ştefan a fost următorul:

“Hi, Denisa, thanks for your post.
I never received these kind of complaints before. Some posts are in English, some are in Romanian, it depends on the topic.
If you have grammar suggestions that you find important, please send them on my e-mail? just click “Instant e-mail” section.
If I receive more requests like yours, I will put extra-posts in Romanian.
I just went to see your blog. Great posts you’ve got there!”.

Acum, judecaţi şi voi.
Omul putea să-mi şteargă comentariul, sau să-mi răspundă acid/sictirit, să mă pună la punct în doi timpi şi… o singură mişcare. În schimb, a preferat să-mi dea un răspuns de bun simţ şi chiar să mă invite, în discuţia ce a urmat pe e-mail, să comentez constructiv, ceea ce intenţionez să fac, în viitor.

Unde vreau să ajung?
E bine să ai blog. E bine ca tot mai mulţi oameni din mass-media şi publicitate să aibă bloguri. Ei pot scrie tot ce le trece prin cap, noi, “muritorii de rând”, le putem spune opiniile noastre despre ei şi despre ideile lor mult mai uşor decât în urmă cu, să zicem, cinci ani. Şi e cu atât mai bine că blogosfera este populată de oameni cu bun simţ, deschişi dialogului (hey, dacă nu sunteţi de acord cu mine, înseamnă că umblaţi prin colţuri întunecate ale blogosferei).
Jos pălăria, Ştefan Stroe!

P.S.: Iniţial, titlul acestui post trebuia să fie “Şi publicitarii sunt oameni”, dar l-am schimbat pentru că nu vreau să “cad” din admiraţie în extrema cealaltă, şi să fiu nesimţită. Totuşi, drăcuşorul din mine nu m-a lăsat să nu scriu acest post scriptum.

Tocmai am auzit la radio o reclamă, nu-s sigură la ce, ced că Fiat.
N-am auzit-o pe toată, dar zicea ceva de genul “echipa Fiat, antrenată pentru victorie”.
N-am uitat de oamenii de la Antena 1, care erau antrenaţi pentru spectacol, şi nici de Cotidianul, care se lăudau în urmă cu un an sau doi că s-au antrenat pentru sinceritate. Carevasăzică, suntem un popor de oameni antrenaţi. Cu creativitatea stăm mai prost, dar e luni dimineaţa şi poate-s eu mai rea decât de obicei.

Romtelecom a lansat Dolce - televiziune digitală. Văzusem teaser-ul înainte de a afla despre ce e vorba, şi eram convinsă că e o nouă reclamă “veselă” pentru Boom (simpaticii ăia cu “Next in home entertainment”). Dacă tot s-au chinuit să-şi facă un logo, o campanie, o măslină etc, de ce n-or fi cerut ca logo-ul Dolce să nu fie extrem de asemănător cu logo-ul Boom? Sau numai mie mi se pare?
Între timp, am găsit un link către ceva motor de căutare care indică Dolce.ro ca site de matrimoniale. Cineva, acolo, la Romtelecom, se plictiseşte tare.