Denisa Bârgău ✿

A venit, în sfârşit, vremea, să-mi “curăţ” o partiţie. Că prea stau multe chestii nefolosite acolo. Aşa că mai pun aici un text pe care nu vreau să-l pierd [fără alte explicaţii].

Sclavii prejudecăţilor

Întotdeauna am asociat noţiunea de libertate cu culoarea albastră. Poate datorită cerului, poate şi din cauza apei, cert este că atunci când trebuie să-i asociez o culoare, prima care îmi vine în minte este albastrul. Dar ce este, de fapt libertatea? DEX-ul spune, printre altele, că este o «stare a unei persoane nesupuse unui stăpân». Mă întreb dacă suntem, cu adevărat, liberi. Că avem nenumărate drepturi e adevărat, suntem liberi să ne conducem viaţa după ce principii vrem, să facem alegerile pe care le vrem, să ne îmbrăcăm, să ne exprimăm aşa cum cum vrem. Dar (întotdeauna există un “dar”, de ce n-ar exista şi în textul ăsta?) cât suntem de liberi? De mici ni se spune ce trebuie să facem, cum trebuie să ne comportăm, ce e bine să facem şi ce nu. Creştem puţin şi trebuie să devenim nişte tineri “la locul lor”, să facem o şcoală, mai apoi trebuie să ne găsim un serviciu. Presupunem că, odată ajunşi la maturitate, suntem cu adevărat liberi să facem tot ce ne dorim. Hai să ne mai gândim o dată. De-abia acum începe “distracţia”‚ -  unii îşi întemeiază o familie şi sunt pe veci legaţi de responsabilităţile pe care le presupune aceasta, alţii mai zăbovesc puţin, bucurându-se de “libertatea” pe care le-o conferă statutul de burlac. Cu toate astea, atât de prinşi în agitaţia zilnică, nici nu realizăm că nu avem întotdeauna libertatea de a ne alege şefii, serviciul (discutabil), oraşul sau ţara în care locuim, vecinii, rudele ş.a.m.d. Revenind la neatârnarea la care face referire DEX-ul, eu cred că suntem sclavii mai multor stăpâni. Şi-am să numesc doar doi: televizorul – prietenul telenovelistelor, şi calculatorul – al nostru, al tuturor
Cunosc persoane care afirmă că nu ar putea trăi fără televizor. Pentru a nu rata sfârşitul unei telenovele, o bunicuţă şi-a amânat internarea în spital, deşi poate boala ei era mai importantă decât finalul – întotdeauna fericit, oricum! – al serialului.
Poate că am reuşi să trăim fără jurnalele de ştiri, pentru că avem la dispoziţie Internetul, sursă inepuizabilă de ştiri de toate culorile şi din toate colţurile lumii. Dar să trăim fără Internet? Aşa ceva pare de neimaginat. Şi am enumerat doar doi “stăpâni” de care ne lăsăm conduşi. La urma urmei, suntem liberi să o facem (sic!).
Ca să mă-ntorcde unde am pornit, voi reveni la culori. Sintagma “culoarea pielii”, prin nu ştiu ce conexiuni ale creierului, o asociez de când mă ştiu cu… rasismul. Este foarte trist că termenul de rasism se foloseşte, în secolul XXI, şi pentru altceva decât o lecţie de istorie. Încă ne mai lovim de această prejudecată. Nu am putut înţelege acest fenomen şi nu o să-l înţeleg niciodată. Mi se pare de-a dreptul absurd să consideri pe cineva a fi mai prejos decât tine doar pentru că s-a născut într-un alt spaţiu geografic.
La fel se întâmplă şi cu religia. Teoretic, suntem liberi să urmăm ce credinţă vrem, dar practic vom fi întotdeauna judecaţi de “ceilalţi”. La un moment dat, am decis că religia în care am fost botezată nu răspunde tuturor întrebărilor mele. Ba mai mult chiar, o altă religie mi-a oferit toate aceste răspunsuri şi chiar unele pentru care nu aveam încă întrebările formulate. Inutil să spun câte feţe mirate şi câte clătinări dezaprobatoare din cap mi-a fost dat să văd atunci când mi-am informat cunoştinţele despre asta. Oare de ce ne considerăm liberi, când suntem, de fapt, sclavii prejudecăţilor?