Denisa Bârgău ✿

Nu-mi place să merg la doctor. Ştiu că nici vouă, probabil doar celor care suferă de ipohondrie. Nu-mi place să merg la doctor pentru că ştiu că orice drum la doctor presupune statul la mai multe cozi. Birocraţia la ea acasă.
Să presupunem că ai nevoie să mergi la un medic specialist. Trebuie să treci întâi pe la medicul de familie, pentru biletul de trimitere. Prima coadă. ÃŽi explici medicului de familie ce simptome ai, primeşti biletul de trimitere şi pleci, voios, spre spital. Mai e un hop de trecut: ca să intri la medicul specialist, ai nevoie de bon de ordine. A doua coadă. Presupunând că te-ai trezit de dimineaţă şi ai fost printre primii la rând, numărul de pe bon e unul mic şi îţi garantează “reuşita”.
Ajungi, în cele din urmă, şi la cabinetul specialistului. Dacă e nevoie de investigaţii, eşti trimis la laborator, pentru analize. A treia coadă. Te întorci cu analizele la medicul specialist, pentru interpretare, însă dacă ai nevoie şi de un tratament medicamentos, trebuie să mergi iarăşi la medicul de familie, ca să ţi le prescrie. ÃŽncă o coadă.
Ai primit o reţetă compensată sau gratuită? Mai stai la o coadă şi pentru medicamente.
Şi probabil că-mi scapă mie ceva, pentru că ştiu persoane care au numărat nu mai puţin de şapte cozi – mai lungi sau mai scurte – pentru rezolvarea unei probleme de sănătate.
Singura alternativă la făcutul cozilor prin spitale este să mergi pentru un consult direct la cabinetul particular al medicului (şi ce simpatic sunt denumite aceste cabinete “cu plată”, de parcă banii plătiţi de tine pe asigurarea de sănătate, care îţi garantează asistenţa medicală, nu reprezintă tot o plată pe care o faci – pentru serviciile medicale).
Dacă ai avut de-a face cu medicii, ştii că în spital nu eşti privit ca un pacient, ci ca o pacoste, în timp ce la cabinetele particulare ţi se acordă atenţia cuvenită, pentru că banii rămân acolo şi nu sunt centralizaţi şi apoi distribuiţi în funcţie de necesităţi.
Ei, dar ce te faci dacă şi la cabinetul “cu plată” e multă lume? Am auzit zilele trecute de la cineva că a fost programat la un cabinet particular peste două săptămâni…
Eu, una, aştept cu interes apariţia unor clinici private, astfel încât să nu fiu nevoită să devin o “pacoste” pentru cei cărora le plătesc salariile. Şi la cât de rar merg la spital, aş prefera să nu fiu obligată să am o asigurare de sănătate.
Să mai avem “puţintică răbdare”, însă, pentru că “vine UE peste noi” şi o să aibă grijă să “ne aliniem standardelor”. Eu, cel puţin, aşa sper.

Articolul este publicat şi aici:

Serbia a câştigat, anul acesta, concursul Eurovision. România s-a situat pe locul al 13-lea. O zi cu ghinion, ar zice superstiţioşii. Oare?

Mărturisesc că nu am urmărit decât voturile finale, întrucât nu mă mai aştept la surprize de la acest concurs. În fiecare an, ţările vecine se votează între ele, nordicii cu ai lor, iar ţările care au aparţinut fostei URSS votează cu Mama Rusia. Noi le dăm punctaj maxim moldovenilor, că sunt de-ai noştri, ei dau punctaj maxim Rusiei şi aşa mai departe.

În ritmul ăsta, România nu are nici o şansă să câştige vreodată Eurovisionul. Nu suntem atât de influenţi încât să merităm voturi de curtoazie din partea altor ţări europene.

În 2005, ţara noastră a fost reprezentată de Luminiţa Anghel şi Sistem, cu melodia “Let Me Try”, o melodie care avea toate şansele să câştige, dacă nu ar fi existat punctele acordate “cui trebuie”. Nu-mi dau seama dacă voturile sunt sau nu cele reale, dacă, spre exemplu, islandezii chiar votează în număr mare pentru finlandezi. Dacă voturile sunt “ajustate” pentru a fi acordate, cum spuneam, cui trebuie, atunci Eurovision e o mare păcăleală. Dacă, în schimb, voturile sunt reale, înseamnă că suntem departe de a câştiga locul I la acest concurs; vom primi punctaj maxim doar de la românii din Spania.

În plus, scandalurile care au loc în fiecare an, după preselecţia naţională, nu fac decât să ne scârbească. Anul acesta nu am urmărit deloc preselecţiile; nici la concurs nu m-am uitat. Cine e Todomondo? Şi de ce un titlu ca “Liubi, Liubi, I Love You”? Au ales să cânte în mai multe limbi, probabil în speranţa că astfel vor obţine mai multe puncte, în loc să cânte în româneşte. Nu cred că un cântec cântat în limba ţării pe care o reprezinţi e o ruşine, dimpotrivă. Tot acum doi ani, Zdob şi Zdub au avut un succes nebun cu “Boonika bate toba”. Lumea era încântată de bunicuţa care bătea toba, fără să ştie ce înseamnă “boonika”.

De ce nu ne trimitem adevăraţii artişti să ne reprezinte la Eurovision? Avem atâtea voci excepţionale, atâtea melodii frumoase şi noi alegem să le cântăm europenilor pe limba lor, câte-o strofă pentru fiecare, să adunăm mai multe voturi. Bag mâna-n foc că – şi aici dau primul exemplu care-mi vine în minte – Tudor Gheorghe ar avea mai mult succes decât orice trupă care este trimisă acolo doar ca să avem şi noi un reprezentant.

Articolul este publicat şi aici: