Denisuca – nevastă de Coşmar

EvZ a iniţiat o campanie numită “Cele 7 minuni ale României”. Puteţi propune un monument care consideraţi că reprezintă o “minune a României” sau puteţi vota unul din monumentele deja nominalizate.

Click pe poză pentru a vota [preferabil Castelul Corvinilor din Hunedoara].

De la Despina:

Intră pe Wikipedia şi caută după ziua ta de naştere (doar ziua şi luna) şi apoi:

1. Notează 5 evenimente care s-au întâmplat în acea zi
2. Notează 5 aniversări importante (zile de naştere)
3. Notează o moarte cu însemnătate (ce aiurea sună!)
4. Notează o sărbătoare.

So… în 9 octombrie [aţi notat, pentru cadouri? Am scris suficient de mare?],

în afara măreţului şi extrem de însemnatului eveniment reprezentat de naşterea mea , s-au mai întâmplat următoarele:

5 evenimente:
- 1871: A fost declanşat cel mai mare incendiu care a cuprins vreodată oraşul Chicago.
- 1962: Uganda devine republică.
- 1967: Che Guevara a fost executat în Bolivia la o zi după ce a fost prins.
- 1970: A fost inaugurată Uzina de cinescoape, în zona industrială Pipera, din Bucureşti.
- 2006: Coreea de Nord a anunţat că a efectuat o explozie nucleară subterană de încercare, în ciuda îngrijorării comunităţii internaţionale şi a avertizărilor ONU.

naşteri:
- 1940: John Lennon, compozitor şi solist al grupului “The Beatles” (d. 1980)

decese:
- 1047: Papa Clement al II-lea (n. 1005)
- 1958: Papa Pius al XII-lea (n. 1876)
- 1967: Che Guevara, lider argentinian (executat) (n. 1928)

sărbători:
Ziua mondială a poştei - La 9 octombrie 1874 a fost înfiinţată Uniunea Generală a Poştelor, devenită, în 1878, Uniunea Poştală Universală (din 1947 – instituţie specializată a ONU, cu sediul la Berna). România este membru fondator.

Am modificat puţin numărul evenimentelor, dar aţi reţinut esenţialul: de ziua mea mor papi şi revoluţionari, dar se nasc artişti şi… se sărbătoreşte poşta!

Noroc că m-am născut eu în 9 octombrie, că rămânea ziua asta fără…

Dau mai departe lui Sebi, lui Miţă şi Canaliei.

Prea tare statusul lui Arhi de azi. Atât de tare, încât nu mă pot abţine să nu-l şeruiesc cu voi:

Deci, cum spuneam, plouă în Hunedoara.
E prima dată, luna asta, când mă pun în pat îmbrăcată în pantaloni lungi şi tricou – echivalentul a ceea ce voi, oamenii normali, numiţi pijamale. Şi-am simţit nevoia să mă laud cu chestia asta.
E atât de bine să nu mori de cald!

Plouă în Hunedoaraaaaaa!!

Trublu vrea să ştie cum ar arăta o zi ideală din viaţa mea. Buun…
M-aş trezi foarte odihnită, cu senzaţia că am dormit mult prea mult. Sunt în concediu – primul din ultimii ~trei ani – dar nu mai vreau să dorm, pentru că am multe de văzut. În Paris e o toamnă cum n-a mai fost demult în România, soarele nu arde enervant, ploaia s-a oprit [a plouat toată noaptea] şi EL mă aşteaptă să mergem la cafeneaua de lângă hotel.
Petrecem toată ziua bătând străzile Parisului, iar seara se încheie aşa cum numai o zi ideală se poate termina.

Varianta 2: Londra
Varianta 3: New York [sună a clişeu, da' astea-s oraşele pe care vreau musai să le văd]

Dau leapşa mai departe la toţi ceilalţi nefericiţi care lucrează azi şi se topesc.

Aseară am scos din congelator caserola de îngheţată cu ciocolată pe care o aveam de vreo trei zile şi de care nu mă atinsesem încă. Şi-am mâncat până m-am săturat [nu foarte mult...]. După câteva minute, am început să strănut şi s-a lăsat cu muci.
Şi-am strănutat, şi-am strănutat. Am găsit prin cameră o aspirină, am luat-o cu Pepsi rece, din frigider, apoi m-am pus în pat şi m-am acoperit cu două [!] pături. Am adormit transpirând şi m-am trezit după multe ore. Nu mai strănutam şi când m-am urcat pe cântar am constatat că am cu 3 kilograme mai puţin decât ieri.
Interesant, nu?

Primul meu loc de muncă a fost la un ziar local, ca redactor. La început era destul de simplu, mă ocupam cu rubricile “mici” şi fixe, nu aveam prea mari dureri de cap. Asta până când s-a hotărât că pot mai mult şi-au început să mă trimită pe teren. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se face o documentare, nu ştiam ce întrebări să pun, nu-mi spusese nimeni mare lucru.
După o vreme, am prins “din mers” câte ceva, dar de fiecare dată mă loveam de nemernicul de deadline. “Timing” îi ziceau cei din redacţia în care am lucrat eu. Când ai un deadline de respectat, nimic nu mai contează; nu vrei să aştepte fotoreporterul, tehnoredactorul, corectorul şi redactorul de serviciu după tine. Aşa că te chinui, îţi storci creierii şi scrii un articol.

Acum totul mi se pare simplu: am lucrat ani buni în mai toate redacţiile de ziare din oraş, am citit mii de articole, am corectat şi editat câteva sute.
Totuşi, deşi îmi place să scriu, n-o să pot niciodată să lucrez ca reporter la un cotidian. Am rămas cu teama deadline-ului, a faptului că nu am toate informaţiile – deci articolul nu e bine documentat -, că nu voi reuşi să mă încadrez în 3.500 de caractere sau că 4.000 de caractere nu-mi ajung ca să spun toată povestea.

Teama deadline-ului e doar vârful aisbergului. Am văzut destule până acum, iar entuziasmul de la început – atât cât a fost – mi-a cam dispărut.
Din fericire, între timp am “descoperit” blogul. Un instrument minunat, pentru că aici pot scrie cât vreau eu, când vreau eu şi mai ales despre ce vreau eu. Într-un articol de presă nu poţi fi niciodată subiectiv, blogul e raiul subiectivităţii. Un ziar va fi întotdeauna aservit patronului, puterii, opoziţie ş.a.m.d., în timp ce pe blog, singurul stăpân eşti tu.
Şi-atunci la ce să-mi torn singură cenuşă în cap, când mă pot “distra” pe blog aşa cum vreau eu?

“Jmecherii” din Deva, pă uliţă, fotografiaţi de VisUrât: