Denisuca

Leapşa e primită de la Miţă şi mi se cere să-mi arăt dovleacul. Iniţial mi-am făcut o poză la bostan, apoi mi-am amintit că am ceva poze făcute acum o lună şi ceva, la ţară. Printre pozele în care “bostanul” meu arăta ca o mătură-n vânt, am descoperit şi câteva poze mişto [nu-s deloc modestă când vine vorba de pozele făcute de mine şi care îmi plac... + alte câteva chestii], din care vă arăt şi vouă una:

Leapşa merge mai departe la TOATĂ lumea care îmi citeşte blogul şi are blog. Repede, că vine… bau-bau!

UPDATE: Am primit o poză de la Alex, care n-are blog.

UPDATE IARĂ: Şi Gina mi-a trimis un bostan.

Proaspăt şi aburind, ca o pită caldă, ladies and gentlemen, I give you [în sensu' că vă prezint] City News. Cu noutăţi din Cluj. De urmărit.

Citat aproximativ, din memorie:

Oare de ce se simt femeile inferioare bărbaţilor, de tot insistă cu egalitatea sexelor cer şi drepturile egale? Io nu înţeleg ce le trebuie, că la o adică, pot face ce vor ele dintr-un bărbat…
[...pauză...]
Proastele dracului!

Un bărbat glumeţ

Din 13 octombrie 2006.

Eu aş vrea să ştiu câte minute i-a luat copy-ului care a scris textul pentru reclama la “Jacobs 3 în 1″ să-l compună. Sau câţi bani se pot lua pentru a face o afirmaţie de genul ăsteia: “Oricare ar fi alegerea ta, Jacobs 3 în 1, Cafe Latte sau nu-ştiu-care-altul, gustul este acelaşi”. Păi şi atunci de ce să mai aleg? Să mă dau mare că nu beau 3 în 1 ca toată pulimea, ci Cafe Latte, că sună mai trendy?
O să completez post-ul când mai aud iar reclama şi notez …memorabilul text.

EDIT: Text aproximativ:

Fie că alegi 3 în 1, Caffe Laté sau Jacobs Cappuccino, savurezi acelaşi gust unic Jacobs. Jacobs 3 în 1 - gustul care te prinde.

Deci s-a reţinut, gustul e acelaşi (unic!), doar etichetele diferă, pentru voi, fraierii. Poftă bună!

Din 21 septembrie 2006.

Săptămâna asta, am ce am cu puiul. Ce să fac, dacă nici ei, publicitarii, nu ne lasă în pace. De fapt, de data asta au comis-o cei de la GMP, pentru Uniunea Crescătorilor de Păsări din România. Am văzut un spot absolut jenant care-mi spunea că puiul gătit nu face nici un rău (dai cu puiu’-n cap la babă şi a dracu’ hoaşca, nici nu se clinteşte!), apoi am ajuns pe un site idiot, numit fengpui (come on, people, ce dracu’). Toate ca toate, dar când văd că şi IQads prezintă campania asta ca pe una “haioasă” şi “inspirată”, îmi vine să vomit. E drept că articolul apare sub formă de ştire, probabil luată dintr-un comunicat de presă al GMP, dar aveam o părere mult mai bună despre IQads şi chiar îmi plăceau articolele lor. Vezi spotul cu babele aici. No, n-am dreptate?

În 29 iulie am fost la Sighişoara, la Festivalul de Artă Medievală. Nu am scris încă nimic, pentru că nu mi-am putut aduna gândurile. S-a întâmplat într-o sâmbătă, iar sâmbăta e ziua mea de somn. Ca ieri, de exemplu, când am dormit toată ziua. Aşa că toată săptămâna de după am fost zombie.
Aşadar…
Trezirea la 5 AM, că trenul pleca la 6 jumate. Ajungem în gară la 6 şi-un pic şi aflăm că trenul are 90 de minute întârziere. Început promiţător, ce să zic… Cinci sau şase ore mai târziu, suntem în Sighişoara. E deja cald şi căldura de pe tren (scria “compartiment climatizat, ţineţi uşa închisă” - dar cred că au greşit butonul, clima era de-a dreptul tropicală, mama lor de cheferişti!) nu a fost chiar binevenită. Trecem peste asta, bine c-am ajuns, în sfârşit. Sus, în cetate, lume multă, câtă frunză, câtă iarbă. Mi-a plăcut că în afară de două-trei tarabe, chinezismele şi kitsch-urile nu au ajuns până acolo. Era plin de brăţări, pandantive, cerceluşi, chestiuţe, “ateliere” ad-hoc de body painting şi alte şi alte chestii. Căldura era aproape ucigaşă şi singurele băuturi pe care le găseai erau Dorna şi chimicalele din gama Coca-Cola. Cum sunt băutoare de Pepsi, am găsit amănuntul cam naşpa. Dar am dat 2 lei cincizeci pe o sticlă de Dorna la jumate. Şi-apoi încă una. Şi 4 lei pe-o Cola la litru. Foarte nasol din partea organizatorilor. Isteaţă mişcare pentru Coca-Cola. Dar pentru că am fost nevoită să consum Cola în loc de Pepsi, o vreme n-o să mai cumpăr produsele lor. Şi poate nu sunt singura. Aşa că fac ceva pe marketingu’ vostru (vaaai, ce urât vorbesc!).

Despre piesa de teatru pentru care am fost, de fapt, acolo (”Sicilianul”), nu o să scriu; s-a scris deja şi nu mă dau în vânt după teatru. Dar pot spune că a avut succes, pentru că se adunase lumea “ca la urs”. Abia am reuşit să mă strecor ca să fac poze.

Coborâm din cetate şi constatăm că jos se ascultă manele şi se mănâncă mici. Foarte frumos că au rămas acolo unde le e locul, adică JOS.

Pentru că trebuia să plecăm în aceeaşi zi, iar ultimul tren care oprea şi-n Deva era pe la 9.30 PM, am fugit la gară, după bilete. Ajungem la 8.30 şi constatăm că mai pleacă şi alţii. Şi s-au gândit să îşi ia bilete din timp. Aşa că stăm la coadă. Gara din Sighişoara este un fel de garaj din tablă, cu geamuri şi gratii. Îmi pare rău că n-am pozat sala de aşteptare din gară, care era un loc cu totul special, vreo 3 scaune “tip gară” amplasate lângă vitrina unui mic magazin. Coada se mişca extrem de încet, aşa că am început să ne facem griji că n-o să mai ajungem să luăm bilete. La ghişeu era un nene pătruns de importanţa funcţiei sale, aşa cum îi stă bine oricărui vânzător de bilete CFR. Pe lângă el, se auzeau vocile a două-trei persoane, care-l lăudau: “Uite la Gabi, cum bagă ca MIGu’”. Da, chiar ca un MIG românesc “băga” respectivul Gabi.

Inutil să spun că, dacă trenul nu ar fi avut întârziere, nu am fi apucat să luăm bilete. Dar a avut, SLAVĂ DOMULUI! 50 de minute. O nimica-toată. Aşa că am reuşit să admirăm priveliştea plină de verdeaţă din jurul gării, să ne bucurăm de liniştea care ne-nconjura şi să aşteptăm, cuminţi, trenul. A venit, şi ăsta, în cele din urmă, şi-am ajuns acasă, de data asta, fără “climă”. Doamne-ţi mulţam!

P.S. Mă-ntreb cum s-au simţit străinii veniţi aici. Şi de ce s-ar întoarce în România. Trenul are întârziere, gara e de fapt un garaj, vânzătorul de bilete nu ştie engleză…

Un alt text “reluat” de pe primul meu blog. Ar fi păcat să se piardă.

Primesc pe mail un mesaj de la Club Eva (aşa-mi trebuie dacă mă abonez la prostii) cu subiectul “Femeile sunt incredibile”. De fapt, este un mesaj publicitar de la Rexona.

O să redau aici textul mesajului:

Câştigă zilnic unul din accesoriile femeii incredibile!
În fiecare zi, un alt premiu! Un weekend de shopping la Paris, 7 zile de vacanţă în Corfu sau colecţia completă Sex and the city?
Pentru că eşti o femeie incredibilă, Rexona îţi oferă cardul tău virtual. Codul cardului tău este XXXXXX.
Cum participi?
Cumpără Rexona pentru a activa cardul tău!
Alege-ţi premiul şi trimite în ziua respectivă codul tău incredibil, prin SMS la 1886 sau pe Internet la veveve punct femeilesuntincredibile punct ro.
Afli imediat dacă ai câştigat premiul incredibil al zilei Iar dacă-ţi plac mai multe premii, nu-ţi face griji: poţi participa la oricâte extrageri zilnice doreşti!
Codul tău incredibil=Codul cardului tău+ultimele 2 cifre din codul de bare al deodorantului tău Rexona.

No bun, deci pentru chestia asta NU o să mai cumpăr Rexona. Pentru că nu vreau să fiu incredibilă. Pentru că nu mă uit la Dan Diaconescu. Pentru că merit… ceva mai bun decât o campanie de doi lei. Şi nu pot să uit vremurile când Rexona era alături de tantile din fabrici şi uzine, care deşi transpiră din greu, nu put. Dragilor, dacă v-aţi schimbat targetul, schimbaţi şi agenţia de publicitate. Sau daţi-le alt brief.

P.S. Incredibili sunteţi voi, bă!!!

Textul care urmează a fost scris într-o zi de miercuri, mai exact în 2 august 2006. A venit ca o reacţie la un editorial din presa locală, în care un redactor şef nu făcea decât să-şi descrie ziua anterioară, o zi de marţi absolut plictistioare. Textul era atât de sec, încât am pus pariu cu un alt redactor şef, de la un alt ziar, că pot scrie ceva mai bun în mai puţin de 30 de minute - sau cam aşa ceva. Şi-am produs textul ăsta, care deşi e doar o descriere a zilei mele de miercuri, a fost, clar, mai bun.

Recitindu-l, constat că, în timp, fie mă prostesc, fie nu mai am acelaşi curaj pe care-l aveam acum un an, de a scrie pe blog orice şi despre oricine. Şi e păcat!

Miercuri. Iar miercuri. Mi s-a luat de atâtea zile de miercuri. Trăim 25.550 de zile (care-om trăi, care nu, nu), din care 490 de zile sunt miercuri. Mijloc de săptămână. Suficient de obosită ca să aştept deja week-end-ul, dar nu suficient de exploatată de către şefi (întrebaţi-i numa’). M-am trezit la 8. Ceasul meu deja arăta 9, pentru că, în încercarea de a-l opri atunci când urla, am apăsat pe toate butoanele (asta dacă nu cumva au venit omuleţii verzi şi au apăsat ei pe butoane, nu ştiu, nu-mi amintesc). Constat, totuşi, că e abia 8 (e doar ora la care trebuia să fie deja la serviciu, nici o problemă, am, totuşi, şefi înţelegători. Când încep să nu mai înţeleagă, le înaintez o hârtie care începe cu “Subsemnata… vă informez că începând din data de…”) şi încep ritualul. Cafea, spălat, îmbrăcat etc. După încă o oră şi ceva sunt aşezată confortabil în faţa monitorului de 19” (sau o fi de 21, să mor de-mi dau seama?!), cu mailurile, messengerul şi Corelu’ în faţă. Asta am scris-o doar ca să mă dau. Mare.

Până acum am avut o stare foaaarte nasoală. Productivitate pe ziua de azi = 0. Reuşesc cu greu să mă menţin într-o poziţie cât de cât verticală, creierul meu nu mai e lichefiat, acum s-a transformat în plumb şi “mă atrage orizontala”. Încep să înţeleg ce-i ăla vertij şi vreau la mama. Nu la mama, că m-ar certa că iar m-am culcat târziu (era chiar devreme!), vreau în patul meu. Dar nu-i nimic. E deja 14.30. La 15 mă duc acasă, unde, desigur, n-o să apuc să dorm. Pe la 16.30 voi merge la celălalt loc de muncă.

Subiectul ăsta merită un paragraf nou – ajung la 17 - 17.30. Lumea se va uita chiorâş la mine: “La ora asta vii?”, eventual şi “Haide, că ai o grămadă de pagini gata”. Trebuie să menţionez că sunt DTP la un ziar local. Pentru un DTP (sau cel puţin pentru mine), o pagină „gata” înseamnă: programarea machetelor de reclamă pentru pagina respectivă – dacă este cazul, articole, poze, explicaţii foto. Alţii, însă, consideră că o pagină este gata dacă există un material. „Şi mai vedem noi ce mai băgăm”. Nah, că-s şi mofturoasă azi. Doar v-am zis că m-am trezit cu faţa la… ceasul dereglat. Aşadar, paginile gata nu sunt chiar gata, drept urmare, mă duc „la chioşc” cu ceilalţi doi „derbedei” (tehnoredactorii, colegii mei de „suferinţă”). „La chioşc” este termenul folosit atunci când mergem la magazin, alimentară sau pur şi simplu, la aer. Pentru că avem nevoie de aer. Oricât de cald ar fi afară, în redacţie sigur e mult mai cald. După ce venim „de la chioşc”, începe distracţia. Care se termină pe la ora 22, dar niciodată înainte de 20.

Despre ce fac eu între ora la care se termină distracţia şi ora indecentă la care adorm, poate altă dată.

Sorry for writing this post in English, but I figured it’d be smarter to do it this way. Since I moved my blog to this new domain, I’ve been talking to a good friend of mine about all the blogs I’ve had so far. I started out with Freewebs, then moved to Genom, then Denisuca.ro, in the mean time I also started a blog on Wordpress.com, I even have a Blogspot account… But today I visited my old Freewebs page and I was surprised to discover that more than a year ago, I actually had balls. And they were big, too. I mean, huge. How else could I explain the nerve to talk about my former employer like that?

The truth is that it was far from being the ideal job, but now I just couldn’t say all those things… I guess I got older and wiser.

If I were to leave my workplace now - and that won’t happen, Cip, don’t worry!, I would definitely not say bad things about my employer. Of course, there’s a big difference between my current employer and the one mentioned in that old blog post, but still…

Older, wiser and I’ve lost my balls. God help us!

Dacă o să vedeţi pe undeva poza asta, să ştiţi că a fost regizată şi nu-s “câinele de pază al democraţiei”.

În sfârşit, după lupte seculare care au durat vreo patru zile, am reuşit să transfer cam toate informaţiile de pe celălalt blog, iar Gabi a fost suficient de amabil să-mi facă redirecţionarea de pe denisuca.ro. M-am jucat puţin şi prin tema asta standard şi-am tradus unele chestii în română, ca blogul să fie mai visitor-friendly şi-acum am o dilemă: las tema asta sau trec pe alta?

Râdem, glumim, da’ mie chiar îmi place simplitatea ei. Poate, cu o poză în header, ar fi şi mai simpatică, dar oare e nevoie de o temă complicată? Eu mă cunosc şi ştiu că dacă mi se pun la dispoziţie cinşpe widget-uri şi zece locuri de umplut, pe toate le folosesc, iar blogul va semăna iarăşi cu un bazar oriental.

La urma urmei, voi, vizitatorii şi cititorii mei fideli, sunteţi cei care decideţi. Adică, mă rog, eu o să decid :D, dar mi-ar prinde bine un sfat sau o sugestie de la voi. Aşa că aştept cu interes.

Enigmă de inceput de săptămână şi început de campanie electorală: dacă politica e o curvă (ceea ce cu siguranţă e), iar noi mergem la vot, asta înseamnă că noi umblăm la curve?

zise Cătălin Hegheş, pe blogul lui

Tatăl meu împlineşte azi 50 de ani. E anul în care are dublul vârstei mele şi dacă mi-ar fi plăcut matematica, acum făceam şi o problemă de rezolvat, dar nu e cazul.

Totuşi, ţin neapărat să-i urez aici multă sănătate, să curgă berea şi, de mâine încolo, s-o conduci sănătos! Prietenii ştiu pe cine şi de ce! Pup iu şi lov iu!

P.S.: Ia şi ascultă:

Nu uita ca vrem linkuri catre filmele super fun vazute de tine pe youtube sau google video. Le vom selecta si iti vom arata ce este mai bun din ele.

Deci dacă io văd chestii “super fun” [adică fun, nu amuzante, că nu e cool, you know?], de ce le-aş trimite altora? Ca să mi le arate apoi, eventual cu un watermark pe pozele “super fun”? Aaa, sau nu mai aveţi resurse?