M-a mâncat rău limba să-i spun lui Marian Vanghelie că ar trebui să încerce, din când în când, şi câte un “pe care” în loc de “care”, dar n-am îndrăznit să-i spun, când el îmi explica atât de frumos că lumea îl iubeşte.
S-a întâmplat la conferinţa PSD de astăzi, din Deva, unde a vorbit despre averile politicienilor Dan Radu Ruşanu [PNL] şi Gheorghe Barbu [PD]. Deh, ca-n campanie!
După ce-a văzut pozele, frăţică [Bro] şi-a pus statusul ăsta ca să mă oftice. Poftă bună, ce să zic!?
Dacă nu aş fi atât de dezordonată, textul ăsta putea să ajungă mai departe de blogul meu. Dar m-am mişcat încet, aşa că nu ajunge mai departe. Da’ voi citiţi-l, totuşi, şi ziceţi-mi o părere.
În România comunistă, noţiunea de brand nu exista. Mi se atrage atenţia că greşesc. Aşa-mi trebuie dacă vorbesc din amintiri… din copilărie!
Mai auzeai de haine “de firmă”, de “mărci de maşini”, dar cam toate produsele pe care le foloseam şi consumam erau ceea ce astăzi numim no name. Produsele din plastic erau fabricate de Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice – nume fictiv, desigur, nu ştiu cum se numeau toate fabricile comuniste, dar majoritatea purtau denumiri “glorioase” ca Victoria, Flacăra, Scânteia etc -, lactatele, mezelurile, în fine, înţelegeţi unde bat, toate erau produse în fabrici deţinute de stat, care nu cred că aveau nici un interes să-şi facă publicitate. Oricum nu se găsea mai nimic şi am fi cumpărat produse purtând orice marcă, atâta timp cât erau de calitate. Sau atâta timp cât se găseau. Că nu se prea.
Apropo de reclamele din vremea României socialiste, am găsit, de curând [pe blogul iqAds], un site unde puteţi vedea aşa ceva. Cei care au până în 30 de ani sigur le vor găsi interesante: Romanian Old Ads Resource. Nu ştiu de ce-i zice infototal.ro, dar mă rog, nu-mi bat capul prea tare.
Revenind la oile noastre… Între timp, lucrurile s-au schimbat simţitor. România e atât de acoperită de reclame de tot felul, încât au existat chiar petiţii pentru un Bucureşti fără mesh-uri, bannere şi alte chestii care-i strică aspectul lui de oraş frumos care este el. Pe mine nu mă deranjează reclamele, atâta timp cât acoperă blocuri vechi, urâte şi aduc o pată de culoare într-un oraş gri şi trist.
Avem reclame peste tot, personalizăm orice, suntem în perioada în care iubim publicitatea neconvenţională, iar eu chiar mi-aş dori să existe şi mai multă. Bine, nu mă refer aici la fluturaşii cu care te pricopseşti umblând pe stradă şi care vor sfârşi, inevitabil, la gunoi, pentru că pe tine nu te interesează produsele sau serviciile pe care se întâmplă să le promoveze fătucile alea cu şepci albastre taman în ziua când ai ieşit tu pe strasse.
Avem acum chiar şi noţiunea de lovemark, adică acel brand pe care-l iubeşti, cu care ajungi să te identifici. E greu să creezi un lovemark, e greu chiar şi să creezi un brand; un om înţelept spunea că un simplu nu este brand decât dacă e aşezat pe o vacă mov. Şi câtă dreptate avea! Se vorbeşte atât de des despre rebranding, când unele companii sunt încă departe de a deţine un brand în adevăratul sens al cuvântului.
De ce titlul “Cu brandu’-n piept”? E un fel de a critica modul în care am înţeles noi să apreciem brandurile. Nu purtăm o haină de la Kenvelo pentru calitatea ei, ci pentru că e de la Kenvelo, un brand cool [am dat un exemplu la nimereală, ştiu că sunt branduri mult mai "cool" şi mai... branduri decât Kenvelo]. Şi asta trebuie să se vadă. Aşa că porţi cu mândrie ditamai logo-ul pe tricou, în piept. Felicitări! Tocmai ai devenit o reclamă ambulantă pentru firma al cărei logo îl porţi. Şi ai mai dat şi bani pentru asta.
De obicei nu prea mănânc fructe [asta dacă nu cumva ciocolata e considerată fruct], dar acum mi s-a făcut poftă de o fructă™ şi am găsit portocale în frigider. Acum savurez o portocală rece, afară e frig [sau era acum trei zile, că n-am mai ieşit din casă de vineri 
], toată casa miroase a scorţişoară de la o chestie cumpărată de mama şi simt că e iarnă.
P.S. Aşa-i că titlul ar fi sunat mai bine în engleză: “It’s officially winter”?
Se vede treaba că nu sunt singura deranjată de atitudinea dăştepţilor de la Bazar Net care trimit spam şi-apoi trântesc un disclaimer în care îmi explică de ce “acest mesaj nu poate fi considerat spam”. Păi hai să vă spun eu cum stă treaba: e adresa mea de mail, deci orice mesaj primit de la un site la care nu sunt abonată poate fi considerat spam, pentru că aşa vreau eu, bă!
După ce a primit mailul a doua oară, Apollinaire vine cu o idee. Pe care o s-o pun în practică începând de azi.
***Nota: acest mesaj nu poate fi considerat spam, deoarece este o prima incercare de prezentare a unei oferte pentru inceperea unei eventuale colaborari. Daca acest mesaj v-a deranjat, ne cerem scuze anticipat, daca doriti ca adresa d-voastra de email sa fie scoasa din baza noastre de date va rugam sa ne comunicati acest lucru la adresa de email remove@bazarnet.ro cu subiectul REMOVE.
Am mai făcut ceva asemănător cu alţi spammeri: le-am dat forward la toate prostiile gen pps, Yahoo se închide, bancuri, tot ce aveam eu inutil în inbox la vremea aia. Nu s-au liniştit de tot, dar nici nu am mai primit zilnic mesaje de la ei.
Începând de astăzi se pot vota articolele înscrise în cea de-a doua etapă a concursului organizat de Bloggeri.ro. Articolul meu este aici. Vă rog să-l citiţi şi, dacă vă place, să-mi daţi un vot [click unde scrie "I LIKE THIS" cu roşu].
Am pus mai jos articolul, dar ca să-mi acordaţi votul, trebuie să intraţi aici. Citiţi şi votaţi şi articolul lui VisUrât. Mulţumesc!
UPDATE: Vă rog să-i daţi un vot şi lui Nenea Cosmos, chiar merită şi, în plus, i-am promis că-l voi vota şi susţine.
Şi fac exact ce i-am sfătuit pe ceilalţi bloggeri să nu facă: Blogzaţionescu Direct. Dar poate ceea ce ştiu eu îi va ajuta pe anchetatori, precum şi pe jurnaliştii preocupaţi de subiect [am observat că au început şi cei de la Pro TV să vorbească despre acest caz]. Ia de vedeţi aici.
SHOooPps.com este o combinaţie între un director de firme şi o televiziune online. De ce încă un director de firme? Păi, nu este un director [catalog] obişnuit. Aici, firmele sunt prezentate în format video.
Nu doar vezi un nume şi un număr de telefon, ci chiar intri în lumea firmelor despre care vrei să afli detalii!
Firmele listate sunt prezentate printr-un documentar publicitar în care veţi putea vedea istoricul firmei, locaţii, dotări, capacităţi de producţie şi mai ales produsele oferite.
Filmele se pot vedea în varianta live, unde ele rulează după o grilă de programe sau, dacă găsiţi firma de care aveţi nevoie, listată în categoriile noastre, atunci puteţi vedea acel film oricând în mod preferenţial.
De curând, oamenii de la SHOooPps.com au cerut părerea bloggerilor despre site. Filmuleţele create de bloggeri sunt aici. Enjoy!
Eu le urez succes şi vă promit că veţi mai auzi de ei. 
Sunt in cautarea unei teme pt. WordPress si am tot schimbat la ele, asa ca daca ati ajuns aici si ceva pare ciudat, nu va speriati, e doar temporar. Momentan am revenit la tema de baza, cele trei teme decente pe care le-am gasit avand mici bube – sper eu – rezolvabile.
Daca aveti vreo idee, nu ezitati sa-mi dati de stire. Caut o tema simpla, pe doua coloane, de preferinta cu portocaliu, dar nu zic “nu” la un – sa zicem – verde simpatic.
Pana una alta, dati-mi voie sa va prezint the brand new www.denisuca.com/foto - Colors by Denisa Lala, adica fotoblogul meu. Nu va sfiiti sa comentati. Primesc si sfaturi. Enjoy!
Tot nu mai primisem demult o leapşă…
Marius Sescu, singurul care-mi mai dă câte-o leapşă din când în când, mă întreabă cum îmi alimentez optimismul.
Dimineaţa, fără o cană de cafea Brasero cu lapte şi cu suficient zahăr, nici nu se pune problema de optimism. De fapt, fără cana aia de cafea, nu se poate pune nici un fel problemă, pentru că nu sunt eu. În general, sunt o fire optimistă; nu îmi place să îmi fac griji sau să mă stresez inutil, pentru că-s ardeleancă şi pentru că ştiu că aproape orice problemă îşi are rezolvarea.
Încerc să nu mă gândesc la probleme, evit să mă gândesc prea mult la acele baiuri pentru care nu am o rezolvare, mă feresc, pe cât posibil, de ştirile proaste, de filmele lacrimogene şi aşa mai departe. Unii ar numi-o, poate, ignoranţă, mie-mi place să o numesc autoapărare.
Mă uit la comedii, glumesc şi mă hlizesc cu prietenii şi familia, îmi vărs amarul pe blog folosind, de câte ori am ocazia, un ton amuzant, ascult melodii care mă binedispun, iar când e musai să-mi golesc rezervorul de lacrimi, ascult muzici deprimante, mănânc ciocolată şi-mi amintesc de toate necazurile. Şi dup-aia trece. Şi tot aşa.
Dau mai departe Andreei, care sper să mai aibă resurse, Tomatei cu scufiţă şi Ginei.
În general, am preferat să îmi ţin blogul departe de mizeriile din politica românească, exact aşa cum un părinte îşi apără copilul de relele din jur, da’ de data asta, să mor de mă pot abţine!
N-am ascuns niciodată faptul că îmi place portocaliul mai mult decât orice altă culoare şi l-am susţinut pe Băsescu, atât cât am putut, de câte ori a fost nevoie. Şi de data asta nu pot să nu pun pe blog chestia asta, că prea pare ruptă din realitate!
Dacă ai un blog şi vrei să câştigi premii pe bune, tot ce trebuie să faci e să te înscrii în concursul organizat de Bloggeri.ro. Cum deja s-a încheiat votarea pentru prima etapă a concursului, mai poţi participa la celelalte două etape, unde trebuie să scrii despre distracţia şi viaţa de noapte în România [la etapa a doua, care tocmai a început] şi un articol despre ce vrei tu, în cadrul celei de-a treia etape.
Câteva recomandări în conceperea articolului pentru etapa a doua găseşti în cadrul regulamentului concursului. Nu contează dacă eşti la început de drum sau ai deja un blog cunoscut, Bloggeri.ro premiază articolele scrise de bloggeri şi nu blogurile.
Doi foşti membri ai juriului au pornit un scandal stupid, care nu a făcut decât să consume timpul şi nervii organizatorilor şi participanţilor, însă între timp, cei doi s-au retras; şi unii dintre concurenţi s-au retras, dar concursul merge înainte.
Iată care sunt premiile oferite:
Premiul 1 – Aparat foto digital Canon Powershot A550
Premiul 2 – Camera web si MP4 Player Nexus Nomad
Premiul 3 – Stick USB si Camera Web
Premiul 4 – MP3 Player Creative Zen Stone 1 GB Red
Premiul 5 – Camera Web Genius Eye 311Q
Premiul 6 – Domeniu Gratuit + Hosting
Primele trei locuri sunt acordate de către juriu, iar locurile 4, 5 şi 6 vor fi ocupate de concurenţii care primesc cele mai multe voturi din partea cititorilor. Există şi premii speciale, dar pentru unele dintre ele trebuie să depui un “efort” suplimentar şi să scrii articole pe care să le încadrezi la categoriile speciale pe care le vei găsi dacă citeşti regulamentul. Dacă premiile prezentate mai sus nu te atrag, ce zici de un laptop?
Repet, nu trebuie decât să scrii. Aşa că înscrie-te şi fă-mi concurenţă!
Am vrut să scriu un post lung, lung, ca… o zi de post despre scandalul care a acoperit cu noroi concursul – dealtfel cinstit – de pe bloggeri.ro. Totuşi, sper că voi reuşi să rezum în doar câteva fraze ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile. [N-am reuşit.]
Încep cu începutul: am văzut pe mai multe bloguri bannerul care anunţa începerea celei de-a doua ediţii a concursului şi am hotărât să particip şi eu. Prin urmare, mi-am creat un cont pe bloggeri.ro şi mi-am promis că n-o să uit şi că o să scriu, de data asta. Nu atât pentru premii, cât pentru a lua parte la o chestie organizată pentru bloggeri. Evident că, între timp, am uitat complet că trebuie să scriu, dar am primit un mail în data de 7 noiembrie, prin care eram anunţată că mai am 24 de ore ca să scriu, după care începe votarea. Era marţi noaptea, eu tocmai terminasem lucrul la ziar şi eram ruptă de oboseală, dar, în loc să mă pun la somn, mi-am zis că trebuie să mă ţin de promisiune [pe care mi-o făcusem mie], chiar dacă a doua zi aveam de lucru. Ca să nu-l las să doarmă şi nici să se uite la vreun film fără mine, i-am propus şi lui Sebi să scrie un articol. Ideea articolului scris de el a venit în timp ce ne hlizeam gândindu-ne la reacţiile pe care le-ar provoca un articol scris la mişto. Şi ne-am apucat de scris, pe la ora 3. Există şi o poză din acea noapte. Iniţial, Sebi nu a vrut să scrie articolul aşa cum l-a scris, pentru că ştia că va fi urmat de răutăţi la adresa mea şi, probabil, pentru că-i era somn şi n-avea chef de scris, dar am insistat să-l scrie. La urma urmei, n-avea nimic de pierdut. După ce am terminat de scris, am schimbat locurile şi fiecare a citit articolul celuilalt. Eu râdeam cu poftă, iar el mi-a spus, cam cu jumate de gură, că articolul meu e “extrem de serios”. Le-am salvat şi am aşteptat. Nu prea mult, pentru că, după doar două zile, Petru, unul din membrii juriului, şi-a făcut publice opţiunile, pe blogul lui. În timp ce eu eram pe lista celor care aveau să primească votul lui [iar votul juriului contează foarte mult, primele trei locuri în concurs fiind acordate în urma votului juriului, iar un vot din partea juriului dublează numărul de voturi primite de la cititori], blogul lui VisUrât era catalogat ca unul prost scris. Nu articolul scris de VisUrât, ci blogul său [iar prin asta, să fie clar, se înţelege "site-ul www.visurat.ro şi toate articolele care sunt publicate acolo"]. Concursul fiind unul de articole scrise de bloggeri şi nu de bloguri, comentariul lui Petru nu era unul tocmai potrivit. Eu nu am avut nimic împotriva faptului că omul şi-a publicat preferinţele, dar i-am semnalat lui VisUrât apariţia acelei postări pe blogul lui Petru. Şi de-aici… să te ţii!
Am fost colegi de trust de presă [Gazeta] acum vreo doi ani, povestim pe messenger în draci, comentăm unul pe blogul celuilalt, dar n-am reuşit nicicum să ne întâlnim. Era cât pe-aci să ne “cunoaştem” la Sighişoara, în 2006, da’ el s-a gândit că mai bine merge la Festivalul Peninsula. E vorba de Cătălin, dacă-mi urmăriţi comentariile sigur îl ştiţi. Şi mai scrie şi fain.
Ei bine, în sfârşit, ne-am întâlnit. La Sibiu, unde eram amândoi prezenţi pentru concertul Scorpions. Eu n-am stat la restaurantul Bufniţa, unde Cătă îşi mânca, fericit, pizza după care aşteptase mai bine de o oră, pentru că un chelner “simpatic” a vrut să ne scoată afară, explicându-ne că nu mai pot prelua comenzi. Da’ ne-om mai vedea noi.
Eu: Aşa mi-i de drag blogul meu acum, că-mi vine să mă mut pe el!
Sebi [cu ochii-n monitor]: Şi de ce nu te muţi?
Sâmbătă, 10 noiembrie 2007.
Am ajuns la Sibiu abia pe la 4.30 PM, aşa că nu am apucat nici să vedem mare lucru la lumina zilei, nici să fotografiem prea multe. Totuşi, am pus câteva poze aici.
Deşi era încă devreme, lumea deja se adunase în faţa scenei, însă noi – adică eu, tata, Sebi şi fratele lui – ne-am plimbat prin centrul Sibiului şi am mers la bere într-un restaurant. Toate localurile erau pline şi am găsit o masă liberă doar în “Sectorul nefumători”. Am avut, totuşi, norocul să “prindem” o masă la fumători, atunci când s-a eliberat. Pe la ora 8 PM ne-am întors în Piaţa Mare, unde se auzeau încă melodiile cântate de trupa Compact. Şi se auzeau bine, încă din Piaţa Mică, adică de la o distanţă considerabilă. Nu ştiu să vă zic câţi metri sau câte zeci de metri sunt din Piaţa Mică până în acea parte a Pieţei Mari unde era amplasată scena.
Ne-am croit drum prin mulţime până prin centrul pieţei cu pricina şi am aşteptat, cuminţi, începerea a ceea ce eu speram că va fi cel mai tare concert la care voi fi participat până acum. Cine a spus că e bine să nu ai aşteptări mari, ca să nu fii dezamăgit, a avut mare dreptate. Iar pentru faptul că mă aşteptam să particip la un concert nemaipomenit, dezamăgirea a fost cruntă.
În primul rând, Scorpionşii s-au lăsat aşteptaţi, ca nişte vedete de mare calibru ce se află, vreo 30 de minute. Spectacolul trebuia să înceapă la ora 8.30, iar ei au apărut pe scenă la ora 9. Între timp, cei care nu le ştiau melodiile au putut să le asculte, ca să ştie la ce să se aştepte. Când, în cele din urmă, au apărut, am fost cu toţii surprinşi să constatăm că nu auzim nimic. Da’ nimic! Melodiile pe care le ascultaserăm înainte să apară Scorpions pe scenă se auzeau cât de cât bine, dar când Klaus Meine a salutat zecile de mii [!!!] de oameni prezenţi la concert, nu am auzit nimic. Au urmat câteva melodii din care nu s-a înţeles, din nou, nimic, iar oamenii au început să-şi cam bage picioarele şi să plece. Inclusiv tata, care a preferat să asculte în maşină, la căldură, CD-ul cu Scorpions, decât să stea în frig, să nu vadă nimic şi să audă… tot nimic.
Am încercat să fac poze sau să filmez, dar nu mi-a ieşit mare lucru, pentru că mereu veneau sau plecau oameni care se împingeau în mine şi în faţă dădeam peste alte şi alte camere foto sau video. Totuşi, am vreo câteva poze… dacă ştiţi că sunt de la concertul Scorpions, poate înţelegeţi ceva din ele. Aici sunt toate.
Am mai rămas, deci, preţ de două sau trei melodii, am “admirat” cururi de gagici grase pe care le ţineau prietenii pe umeri câteva minute, copii – cocoţaţi şi ei pe umerii taţilor – care urlau că vreau acasă şi, în general, căciuli şi capete de oameni dezamăgiţi, care, la fel ca noi, stăteau acolo doar ca să nu plece. Am plecat şi noi, chiar nu avea nici un sens să rămânem, iar odată ajunşi în spatele mulţimii, adică în celălalt capăt al pieţei, am constatat că – parcă, parcă – se mai aude ceva. Dar acolo bătea un vânt… de nu se putea sta. Aşa că am luat-o la pas spre maşină.
Acum stau şi mă întreb: cum a fost posibil ca sonorizarea să fie mai bună în timpul recitalului trupei Compact, iar la Scorpions, o trupă atât de mare, organizatorii să-şi bată joc de cei 20-30 sau chiar 40 de mii de spectatori? Nu ştiu câţi am fost şi sunt sigură că nu a stat nimeni să ne numere, deşi mass-media a estimat că au fost între 30 şi 40 de mii de oameni.
Oameni din toate colţurile ţării au mers la Sibiu special pentru acest concert şi au primit doar praf în ochi. Pe mine nu m-a impresionat faptul că am fost în aceeaşi piaţă cu membrii trupei Scorpions, dimpotrivă, am fost şi sunt extrem de dezamăgită că nu m-am putut bucura de muzica lor. Ei cântau pe scenă, eu nu auzeam nimic. Mă rog, am auzit comentariile celor din jurul meu şi nu mi s-a părut normal. Nu trebuia să se audă doar muzica? Nu era firesc să nu îl aud pe cel de lângă mine decât dacă ar fi urlat?
Nu am fost la nici un alt concert al vreunei trupe mari, doar la astea Româneşti, dar alea chiar au fost concerte. Adică am auzit doar muzica şi pe cel de pe scenă, nu hăhăielile spectatorilor.Îmi pare rău că Scorpions au permis aşa ceva. Cred că ei ar fi trebuit, dacă nu au venit cu sculele lor, să ceară ca instalaţia de sonorizare să le permită tuturor celor prezenţi să le asculte muzica. Un mare minus pentru Ambient şi Magic FM [dacă am reţinut corect] pentru că au dat o căruţă de bani ca să-i aducă pe Scorpions în România, dar nu s-au îngreijit ca sonorizarea să fie măcar acceptabilă.
Cam atât. Nu îmi pare rău că m-am dus până la Sibiu ca să nu aud nimic, mi-ar fi părut rău dacă n-aş fi mers şi n-aş fi crezut că a fost chiar aşa, indiferent pe ce blog aş fi citit asta. Da, blog, că televiziunile n-au zis nimic de sonorizarea de c*cat iar Hotnews, ca de obicei, au relatat pe scurt şi obiectiv [?] evenimentul.
Şi dac-o fi să vină Bon Jovi vreodată în România, mai mult ca sigur că o să mă postez în faţa scenei, eventual cu două zile înainte de începerea concertului, pentru că una e să nu aud Scorpions – care îmi sunt dragi şi pe care-i ascult de ceva vreme – şi alta e să ratez un concert Bon Jovi…
La întoarcere, am ascultat CD-ul pomenit în maşină, la căldură, şi tata a avut dreptate: se auzea mult mai bine.
EDIT: La VisUrât sunt şi filmuleţe, inclusiv din maşină.
ALT EDIT: Şi Cătă a scris despre.
on Cum mi-am schimbat Optica on Cum mi-am schimbat Optica on Cum mi-am schimbat Optica on Folosiţi creme anticelulitice?
