Ieşeam din cimitir, unde-am fost să-l mai văd o dată pe “S.S.”, adică dirigu’. Pe aleea dintre morminte am văzut un bătrânel care, la un moment dat, s-a oprit lângă un mormânt şi, foarte vesel, în timp ce aşeza un buchet de flori [zambile, cred], a început să vorbească: “Bună seara, draga mea!”.
A spus-o pe tonul pe care-mi imaginez că o spuneau tinerii din poveştile de altă dată iubitelor lor. Dacă să-l văd fără suflare şi aproape de nerecunoscut pe omul care, timp de doi ani, mi-a fost diriginte a fost dureros, scena de mai sus a “umplut paharul” şi m-a făcut să plâng… nu ştiu exact de ce, dar m-a impresionat seninătatea cu care bătrânelul îşi saluta iubita.










on 








