De câte ori întreb pe cineva ce-i mai fac bătrânii [bunic, bunică etc], primesc, invariabil, răspunsul:
- Eh, ca bătrânii, se plânge că îl/o dor toate.
Aşa sunt şi cele două bunici ale mele şi cam toate bunicuţele pe care le cunosc. Mă rog, una dintre ele e la ţară, a lucrat pământul toată viaţa şi încă nu vrea să se lase, deşi nu mai prea poate. Eu sper ca, la bătrâneţe, când nepoţii mei vor fi întrebaţi ce mai fac, să poată răspunde că am început vreo activitate nouă, că am descoperit te miri ce şi nicidecum că mă plâng de dureri şi stau acasă, aşteptând pensia, şi-mi plâng zilnic de milă.
Nu mă pot imagina stând în casă, fără veo activitate interesantă. Şi dacă la Blogaria 3 n-am avut ocazia să fac bungee-jumping, pentru că nu eram destui doritori, sper să apuc în viitorul apropiat. Dacă nu, nici la pensie nu va fi târziu. Cert e că nu vreau să ajung o pensionară “tipică”. No way! 
Ştiu că bătrânii noştri sunt trişti şi apăsaţi de nevoi, suferă pentru că nu le ajung banii nici măcar pentru medicamente, dar parcă sunt prea trişti. Să-ţi aştepţi, resemnat, sfârşitul doar pentru că nu ai un venit care să-ţi permită să faci mai mult nu cred că este o soluţie prea bună. Sau mă înşel? Dacă peste 40 de ani voi fi şi eu la fel?
Abia ieri am văzut 
Nu, acesta nu este încă un advertorial pentru 
on 
