Denisa Bârgău

Articol publicat în IaşiPlus

O ştire recentă ne informează că Ministerul Sănătăţii şi patronatele au decis să nu interzică vânzarea alimentelor periculoase în şcoli. Astfel, copiii pot consuma liniştiţi chipsuri, pateuri, băuturi carbogazoase, alimente care conţin maximum 15 la sută zahăr, 1,5 grame de sare şi 20 la sută grăsimi şi pe care le pot cumpăra chiar din magazinele deschise în şcoli.

Cei care au luat această decizie spun că nu pot interzice sute de produse dintr-o dată şi că lista a fost realizată după modelul altor ţări membre ale Uniunii Europene, nutriţioniştii spun că decizia de a nu interzice aceste produse este una iresponsabilă.

De ce trebuie să ne spună Uniunea Europeană ce fel de alimente avem voie să vindem în şcoli? De ce trebuie interzise aceste alimente? Un copil care a crescut numai cu mâncare de la fast-food nu va mânca pacheţelul pus de mămica şi nici nu se va bucura când statul îi oferă lăptic şi corn. El va mânca în continuare ceea ce mănâncă şi acasă, chipsuri, snacksuri şi băuturi carbogazoase. N-o să bea apă plată, pentru că el acasă “rade” doi litri de cola într-o după-amiază. Ce dacă e grăsuţ, doar nici părinţii lui nu sunt cei mai slabi oameni pe care-i cunoaşte.

În schimb, copilul care ştie ce alimente nu sunt sănătoase nu îşi va cumpăra, în pauza mare, chipsuri şi-o cola, dacă n-a făcut-o până acum.

Şcoala începe de la vârsta de şapte ani pentru că se presupune că, până atunci, părinţii îi oferă copilului educaţia de care are nevoie pentru a “ieşi în lume”. Poate deja să socializeze cu alţi copii de vârsta lui, ştie ce-i bine şi ce nu.

Aşa că degeaba se chinuie unii să interzică alimentele periculoase în şcoli. Nici ţigările nu se vând în apropierea şcolilor, dar asta nu înseamnă că nu există elevi care fumează. Sau care beau… dar asta e deja altă poveste. Un copil care ştie de-acasă că alimentele nesănătoase nu-i fac bine nu le va consuma nici la şcoală.

Pe de altă parte… nici nu vreau să mă gândesc cam cât au “insistat” reprezentanţii patronatelor pentru luarea acestei decizii, decizie care este, întâmplător, favorabilă în primul rând pentru patronate.

Articol publicat în Iaşi Plus

Ştirile despre inundaţiile care au “lovit” Moldova zilele acestea au, fără îndoială, o doză de tristeţe. Analişti şi specialişti de tot felul s-au întâlnit în studiourile televiziunilor pentru a discuta despre gravitatea situaţiei. Unii jurnalişti au încercat să “atace” subiectul la rădăcină, adică să ajungă la cauzele inundaţiilor, nu doar la explicaţii despre cum se rezolvă problemele deja existente.

N-au avut cu cine să discute. Toată lumea vroia să discute despre cât de bine au făcut oficialităţile faţă dezastrului, despre mobilizarea generală, despre numărul de voluntari care îi ajută pe sinistraţi etc. Apropo, oare în ţările cu adevărat civilizate se foloseşte acest cuvânt vreodată? Există, în celelalte ţări membre UE, motive pentru a utiliza cuvântul “sinistrat” în fiecare an? Sau doar noi urmăm, an de an, acelaşi tipar?

S-a vorbit despre faptul că se ştia de acum doi ani că zonele cu pricina prezentau un risc crescut de a fi inundate. Dar nu s-a făcut nimic.

Pe noi nu ne interesează avertizările, planurile de viitor, nu suntem prevăzători, nu ne place să ni se spună că acţiunile noastre de acum pot avea urmări grave. Nu, noi suntem patria lui “aici şi acum”. Defrişăm acum, pentru că mâine s-ar putea să nu mai avem voie. Cumpărăm maşini ieftine, gunoaiele celor din vestul Europei, chiar dacă au un consum mai mare de combustibil şi deci poluează mai mult, pentru că pe noi ne interesează să “ieşim” mai ieftin – deşi, pe termen lung, o maşină ieftină, dar care consumă mult, este o investiţie proastă. Poluăm ca şi cum planeta mai trebuie să “reziste” doar atât timp cât mai “rezistăm” şi noi. Generaţiile viitoare n-au decât să îşi salveze planeta şi să ne înjure, noi ne-am trăit viaţa aşa cum am vrut!

Lucrurile astea nu se spun aproape deloc, pentru că nu are nimeni soluţii concrete, iar oamenii nu sunt interesaţi să prevină dezastrele. Sau nu ştiu că o pot face.