Reluare de pe primul meu blog – un post despre Festivalul Medieval de la Sighişoara, din 2006.
Sper să am la fel de multe de scris şi după ediţia din acest an. Vom sta două zile, adică sâmbătă şi duminică. Bine că mi-am amintit să pun acumulatorul aparatului foto la încărcat!
Deci… reluarea. Ups! Am mai publicat articolul o dată aici. Deci nu are rost să-l las aci.
Sâmbătă dimineaţă plecăm spre Sighişoara, unde vom sta, probabil, până sâmbătă seară. O să ne întâlnim cu Oaki, eventual cu Piticu, dacă-i aflăm noul număr de telefon şi o să ne bucurăm de căldură şi înghesuială. Dar merită, ştiu eu de acu’ doi ani că e superb.
Şi nu ştiu de ce, am un filing că iar mă voi întoarce acasă cu multe brăţări şi briz-briz-uri. 
Ne vedem acolo? Mai merge cineva?
Mă fascinează băile. Nu Băile Govora, nu băile de mulţime, ci încăperile alea pe care le-avem cu toţii în apartamente sau case. Îmi place să studiez felul în care sunt “decorate”, aranjate, mobilate – dacă e cazul.
Când merg în vizită la cineva, invariabil, voi folosi baia. Dacă nu am văzut baia unui apartament, nu am văzut nimic, e ca şi cum nu aş fi fost deloc în casa respectivă. La fel fac şi atunci când merg în baruri, deşi de cele mai multe ori ies dezamăgită din “încăperea în care intră o singură persoană”.
Ce naiba fac eu acolo şi de ce îmi place să stau în baie?
Nu îmi place să stau în baie. Îmi place să văd o baie, mă holbez la [toate] obiectele din ea, dacă fac şi ceea ce se face într-o baie, citesc etichetele produselor, mai aflu ce-i nou, pentru ce-i bună crema nu-ştiu-care sau de ce balsamul x e mai bun decât al meu etc. Nu, nu-i nevoie să vă ascundeţi lucrurile din baie data viitoare când vin în vizită. Tot ce fac este să mă uit. Să privesc. Nu fur, nu folosesc nimic. Doar privesc.
Read the rest of this entry »
Motto: Am mult curaj, dar mi-e frică să-l folosesc.
O prietenă cu care am foarte multe în comun, pe care am cunoscut-o pentru că îmi citea blogul şi-i plăcea ceea ce găsea aici, mi-a spus că nu mă mai regăseşte în postările de pe blog. Îmi citeşte în continuare blogul, dar se întâmplă tot mai rar să găsească aici “lălismele” pentru care s-a “băgat în viaţa mea”.
Are dreptate. Şi mie îmi e dor de zilele când puteam scrie orice pe blog. În timp, a intervenit un soi de auto-cenzură stupidă, care nici măcar nu se impunea, pentru că nu scriam nici lucruri grave despre mine sau cunoscuţii mei, nici nu atacam pe nimeni – decât în limita bunului simţ, desigur. Auto-cenzura asta m-a făcut să îmi scriu majoritatea “articolelor” [să fim înţeleşi, mă refer la postările de pe blog folosind termenul "articole" din simplul motiv că nu îmi place cuvântul "postare", nu am pretenţia că aş scrie ceva mai mult decât nişte postări. Poftim! Iar vine cenzorul din mine şi-mi dă peste nas...] din vârful pixului tastaturii, fără să mai pun suflet, aşa cum făceam la început.
Păi da. La început era simplu. Mă citeau câţiva oameni, aduşi cu valul de căutări Google sau care mă cunoşteau din viaţa reală sau de pe messenger. Puţină lume mă lua în serios, cu tot cu blogging-ul meu, acum…. cinşpe luni. Paradoxal, atunci scriam articole mult mai lungi, mai pline de patos, mai consistente. Acum scriu foarte des, foarte scurt, de parcă mi-ar fi frică de ceva. Şi sunt citită de câteva sute de oameni, zilnic. Dintr-un blog frumos, dar citit de puţini oameni, m-am transformat într-o “publicaţie” cu tiraj mare, dar cu conţinut sărac. Mă rog, nu m-am transformat eu, pentru că eu însemn ceva mai mult decât blogul meu, dar blogul meu sunt eu. Deci da, eu m-am transformat.
Brr! Deci semnal de alarmă şi avertisment, în acelaşi timp – celor [+/-] şase sute de oameni care dau pe-aici zilnic: Denisuca ar putea redeveni ce-a fost cândva. Vă puteţi trezi cu articole din care să nu înţelegeţi mai nimic, la fel cum vă puteţi trezi cu articole lungi şi frumoase, sau măcar lungi şi scrise din suflet.
Aoleu, uitai: merci pentru imbold, Valentina!
Sunt şase luni şi douăzeci şi patru de zile de când nu am mai băut nici un strop de cola. Înainte eram mare “fană” Pepsi şi nici o zi nu începea fără o gură de apă cu diferite arome, acid sulfuric fosforic şi E-uri. Am avut perioade când beam, zilnic, doi litri jumate de Pepsi – uneori chiar mai mult.
La sfârşitul lui 2007, am considerat că mi-am chinuit destul ficatul şi am spus STOP. Totuşi, nu e deloc uşor. De multe ori, doar gândul la o gură de Pepsi face să-mi “plouă în gură”, cam cum simţi când te gândeşti la o lămâie sau vezi pe cineva mâncând lîmâie. Acum, când merg într-un bar, restaurant sau la o terasă, am de ales între apă [minerală, acidulată, fără lămâie], bere [Heineken] sau cafea. Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc să nu mai cer Pepsi, să nu mă mai enervez când găsesc doar Coca Cola etc. Dar e bine. Ficatul meu îmi este, sper, recunoscător. Îl mai sufoc eu cu cafele şi alte sucuri cu multe chimicale, dar ar trebui să se simtă uşurat.
Următoarele porcării la care vreau să renunţ sunt chips-urile. Am consumat zeci de kilograme de Star Chips şi Lay’s Chips, iar acum mă dor dinţii numai când mă gândesc la ele. Da, au gust bun, dar sunt pline de chimicale…
Încet, încet, pe măsură ce îmbătrânesc, renunţ la “micile plăceri ale vieţii” care nu prea aduc nimic bun.
Am o nedumerire: de ce există, în unele baruri, mese şi scaune FOARTE înalte? Înţeleg că scaunele de bar sunt aşa pentru că trebuie să fii la acelaşi nivel cu barul, adică stând pe scaunul de bar, eşti la înălţimea barmanului.
Totuşi, când am fost în Arad [poza de mai jos], am stat pe nişte scaune foarte înalte, la o măsuţă la fel de înaltă. De ce? Dacă erau mai joase, plăteam mai puţin pentru cafele?
Guns N’ Roses – Sweet Child O’ Mine
Merge bine cu o cafea Illy în miez de noapte, când ai de lucru… aşa, ca mine.
Adică întâi mâncăm, apoi… ne ştergem!
Firma Retezatul ne pune la dispoziţie tot ce ne trebuie: mâncare şi hârtie igienică. Hehehe.
Mi-a fost frică să scriu “cretin” – dacă se vede omul pe blog şi vine după mine? Apropo, domnu’, vedeţi că Ştefan a domnit între 1457 şi 1504, iar ăla nu cred că e 4.
Merci, Ovidiu Katona, pentru poze.
Miercuri, la ora 7.30, se inaugurează magazinul PLUS din Hunedoara, pe care eu îl aştept de multă vreme. N-o să renunţ la a-mi face cumpărăturile din Kaufland, dar e bine că am o alternativă.
Şi chiar au preţuri bune la unele produse [unde mai găseşti musli cu fructe la 6,5 lei/kg?], iar prostioarele de tot felul apar mereu în ofertă. Yupee!
Aşa speram eu, dar nu. Azi am venit la lucru cu ceva chef de muncă, dar uitasem complet de colega care va lipsi trei săptămâni şi căreia va trebui să-i ţin locul. Adică să-i fac treaba.
Cât am lipsit, m-a “acoperit” ea; acum este rândul meu să sufăr. Şi dacă n-ar fi atât de cald în redacţie poate că nu m-aş plânge aşa de mult. Ba nu, mint, oricum m-aş plânge. Cine s-ar bucura să afle [citeşte "să i se reamintească"] că trei săptămâni de-acum încolo are de două ori mai mult de lucru?
Dar mă voi răzbuna în noiembrie, când plănuiesc să “fug” o lună, împreună cu soţul meu, în ţările calde – la propriu. [Atâta-mi place cum sună "soţul meu". 
]
Noi, românii, nu avem obiceiul de a lua ceaiul la ora 5, ca englezii. Am dezvoltat, în schimb, un obicei prost: la aceeaşi oră, ne aşezăm frumos în faţa televizorului şi ne uităm la “mortăciunile” din curtea vecinului. Ne place să vedem cum mor alţii? Ne fascinează moartea sau doar ne bucurăm când vedem că doamna cu coasa ne-a ocolit şi astăzi?
Care o fi explicaţia pentru apetitul românului pentru ştiri morbide?
Noi nu luăm ceaiul la ora 5, noi ne luăm porţia de… morţi la ora 5. Pâine şi circ? Lăsaţi pâinea, daţi-ne mai mult circ, ăsta ne face fericiţi! Trist, să moară Bibi!
Apropo, who the fuck is Bibi?
P.S. Cum sunt prezentate ştirile de la ora 17 pe site-ul Pro TV? Aşa:
Monica Dascălu vine în fiecare zi, de luni până vineri, începând cu ora 17:00, la pupitrul Ştirilor Pro TV pentru a coordona un tur de forţă prin toate colţurile României, de oriunde apar fulgerător cele mai spectaculoase şi incitante informaţii. [...]
Monica Dascălu adună segmente din spectacolul vieţii din toate colţurile ţării. Prezentatoarea Ştirilor de la ora 17:00 intră în legătură cu staţiile locale pentru a lua pulsul tuturor regiunilor, pentru a surprinde poveşti reale cu farmec local, dar cu o istorie şi personaje incredibile.
Deci “poveşti cu farmec local” – asta face toţi banii. Şi tot ratingul!
Înainte de a pleca de la naşi, vineri seara, eu şi Sebi am vrut să luăm “ronţănele”, adică chestii de mâncat pe tren, pentru că ne aşteptau minimum 14 ore de mers în picioare, în tren.
La chioşcul din stânga gării, chiar la intrare, preţurile erau după cum urmează:
Aşa am plecat din gară doar cu o sticlă de apă. Am preferat să dăm aceiaşi bani – trei lei pentru un amărât de corn cu ciocolată – în tren, unui vânzător ambulant, decât să facă hoţii din Constanţa plua mare pe spinarea noastră.
Înainte de gară, am oprit la o farmacie, unde o vită calculase că pentru trei cutii de medicamente a 2,3 lei fiecare, de la 10 lei trebuie să îmi dea rest 60 de bani. Nu i-a mers.
Mulţumesc vânzătorilor din Constanţa pentru că m-au convins că nu am de ce să revin pe litoralul românesc. Nu sunt chiar atât de bogată încât să-mi permit să-mi petrec concediul la mare, în România. Aşa că în noiembrie, în luna de miere, eu şi Sebi ne vom relaxa pe alte plaje, în alte ţări, unde există preţuri mici şi servicii ireproşabile.
Citizen Cope – Brother Lee
O melodie veselă [n-am stat să ascult toate versurile, dar îmi place cum sună], potrivită pentru o după-amiază de luni, zic eu: Citizen Cope – Brother Lee. Este melodia din reclama Clicknet cu tipul care aleargă.
Dacă asta nu-i suficient de veselă, am şi un “remember”: Bellini – Samba de Janeiro. Melodia asta mă enerva la culme acum vreo zece ani, când a fost lansată, dar acum aproape că-mi place. Iar Horia S., cel care mi le-a recomandat pe amândouă, zice că Samba de Janeiro ar fi fost imnul Euro 2008. Mie mi-e lene şi nu am nici timp, nici chef să caut acum, dar pare ciudat ca o melodie veche de 10 ani să fie imnul campionatului de fotbal de anul ăsta. Mă rog, aşa o fi. 
Enjoy!
Julio Iglesias era să fie ţepuit cu aproape 1.200 de euro la un restaurant din Cluj. Povestea o găsiţi dacă daţi un click aici. Este incredibil cum ne tăiem singuri craca de sub noi!
Mai vine omu’ ăla de bunăvoie la noi, mai are încredere să comande la un restaurant românesc? Se sesizează cineva [poate OPC Cluj, dacă nu cer prea mult]?
on Cum mi-am schimbat Optica on Cum mi-am schimbat Optica on Cum mi-am schimbat Optica on Folosiţi creme anticelulitice?
