Denisuca – nevastă de Coşmar

După o “săptămână” de lucru grea, am dormit mult, iar când n-am dormit, am văzut filme. De la Gossip Girl [na, că până la urmă am zis-o...*] până la The Mentalist [bestial film, merită văzut], trecând prin Eleventh Hour şi, desigur, nelipsitul Seinfeld, cu care adorm şi mă trezesc.

Cum afară e neobişnuit de cald, mi-am amintit că acum vreo nouă ani, exact în ziua de 31 octombrie, am făcut baie în aer liber, la 7 Izvoare [Herculane]. De fapt, nu-i mare lucru, doar şi anul trecut am făcut baie tot afară, la Felix.

M-a apucat dorul de ducă. Mi-ar plăcea să revăd Braşovul şi eventual Sibiul. Nu ştiu de unde “pofta” de Braşov, probabil pentru că l-am mai vizitat toamna şi mi-a plăcut, în ciuda ploii mocăneşti cu care a găsit de cuviinţă să mă întâmpine.

În rest… plictiseală mare, n-am chef de nimic.

De câteva zile, am observat la TV o reclamă care rulează obsesiv. O voce calmă şi caldă mă întreabă, fără să fi stat de vorbă în prealabil: “Şi dacă o bancă de succes vine în România? Şi dacă aduce cu ea poveştile de succes ale miliardelor de clienţi? Şi dacă…? Şi dacă banca face primul pas şi vine chiar la uşa ta şi-ţi oferă ce ai nevoie?”

În primul rând, să nu prind vreo bancă la uşa mea, că iau toporu’! Şi dacă Royal Bank of Scotland vine în România… ce? Şi ce dacă? Au mai venit ele şi altele şi cum au venit, aşa vor pleca, la ce dobânzi cer la credite. Şi dacă vine cu poveştile de succes ale nu ştiu cui? De-aia nu mai pot io, cum ar zice tata! Noi suntem cu un picior în criza economică şi ăştia vin cu poveşti?

În plus, se ştie spune că scoţienii sunt zgârciţi. Ce m-ar face să am mai multă încredere într-o bancă din Scoţia decât în – să zicem – Banca Naţională a României, dacă ar fi musai să iau un credit? De ce aş renunţa la băncile cu care lucrez acum pentru o bancă nouă pe piaţa din România, care mă ia la întrebări fără să mă cunoască şi mă ameninţă că-mi vine la uşă?

Ultima chestie: când aud că “banca vine la mine acasă şi-mi oferă ce am nevoie”, mă gândesc la bancul care descrie culmea tupeului: să te c*ci la uşa lui Mike Tyson şi să baţi la uşă ca să-i ceri hârtie igienică. Nu ştiu de îmi vine minte bancul ăsta…

Am observat că două mari companii [din totalul de trei, hehehe] de telefonie mobilă se promovează folosindu-se de aceeaşi idee: exprimarea liberă. Prima, Vodafone, ne îndeamnă să ne exprimăm aşa cum simţim, în timp ce Cosmote ne spune să comunicăm liberi. De unde atâta lipsă de originalitate?

Vodafone: exprimă-te aşa cum simţi!

Cosmote: comunică liber în reţea.

Îmi amintesc cât de triste erau înainte aproape toate reclamele la telefonia mobilă: cu oferte speciale, telefoane la preţuri mici, puncte, reduceri, conectare gratuită [ha! Dar s-a taxat vreodată conectarea?], un milion de SMS-uri, două mii de minute etc. Acum providerii de telefonie mobilă s-au maturizat şi vin cu reclame prin care, aparent, nu vor să ne vândă nimic [mă rog, reclamele stridente la Cosmote + Internity sau Cosmote + Germanos ies din discuţie], ne arată doar cât suntem de liberi să comunicăm – oricând, oriunde şi mai ales oricât, la tarife mici, mici.

Da’ dacă tot le gândiţi pe astea cu starea de bine, nu faceţi voi cumva să veniţi cu chestii diferite, pe care nu le-au inventat deja cei de la concurenţă? Întreb şi eu… nu cred că dau cu parul. Şi dacă dau, nu ştiu exact unde dau; am fix aceeaşi părere despre toate firmele şi sunt în Vodafone [de vreo opt ani] pentru că asta e reţeaua în care suntem toţi, dintotdeauna. Dar telefonul meu nu mi-a dat niciodată senzaţia că pot alerga pe plajă sau chiar pe stradă de bucurie că pot comunica. Şi nici n-aş muri dacă m-aş trezi fără el.

În altă ordine de idei, dar legat de subiect: s-a lansat site-ul reciclăm.ro. Pe mine nu mă lasă inima să-mi arunc telefonul de suflet, Nokia 1101, chiar dacă, momentan, folosesc două telefoane cu nişte fiţe pe sub carcasă [bineînţeles, tot Nokia, numai Nokia, always Nokia]. Dar poate aveţi voi telefoane vechi, de care nu mai aveţi nevoie. “Telefoanele donate au fost în parte recondiţionate pentru a fi folosite în ţări în curs de dezvoltare sau reciclate pentru componente. Toţi banii obţinuţi din acest proiect sunt donaţi unei organizaţii de mediu”, spune Cristi Manafu.

În sfârşit, trupa NOHA a lansat şi videoclipul melodiei care mie îmi place atât de mult. Videoclipul nu mi se pare grozav, în schimb îmi place curca de la început.
read more »

Site-ul zilei, săptămânii şi chiar lunii: LoganCPT.ro

Sănătate cu caru’, glicemia în limitele bunului simţ, bani de buzunar, portmoneu, borsetă, diplomat, criză uşoară şi în rest, tot ce-ţi doreşti tu!

De fapt, hai să te şi “înjur”: îţi doresc încă o dată pe-atâţia!

Şi o melodie specială:

Alphaville – Forever Young

Domnu’ Fane, te iubim, că ca tine nu găsim!

Queensryche – Silent Lucidity

Versurile:
read more »

În prispă (online)
Sunt la prăşit (busy)
Plecat la oraş (stepped out)
Îmi bat nevasta (be right back)
Ieşit la poartă (not at my desk)
Mi-am luat mobil (on the phone)
Sunt cu vicleşug (invisible to everyone)
Doborât de băutură (offline)

Credeam că la noi nu mai există obiceiul ca părinţii să aleagă pentru copii “ce e mai bine” în locul lor. Poate că la ţară şi în comunităţile de ţigani mai ţine povestea cu alesul mirelui/miresei, dar în anul 2008, într-o ţară care se vrea civilizată, pare greu de crezut. Şi totuşi…

Azi am văzut la TV povestea unei fetiţe pasionate de căţărări. A escaladat nişte munţi, visul ei este să “facă” Everestul, asta face de mică şi o pasionează etc. După vreo 20 de minute de poveşti, aflăm şi scopul emisiunii: fata are nevoie de vreo 22.000 de euro ca să îşi îndeplinească nuş’ ce vis. Bine, bravo ei, succese maxime. Da’ în poveste era prezentată şi familia fetiţei…

Părinţii s-au mutat din Bucureşti în Braşov, unde au deschis o şcoală pentru cei pasionaţi de căţărarea pe munte. După o vreme, a mai venit un copil, o altă fetiţă, care acum are cinci ani. Şi-o vedem pe fetiţă sus, pe peretele ăla, plângând speriată. Şi pe sora ei mai mare, pasionata de munte, spunându-i unde să pună piciorul.

- Dar mă doare!, spune fetiţa printre lacrimi.
- Pune mâna pe ăla verde, acolo!, vine prompt răspunsul surorii.

Apoi apare şi tatăl/antrenor, care povesteşte cum o ducea pe micuţă cu el pe munte, în rucsac, încă de la vârsta de doi ani. “Şi îi plăcea, pentru că şi acum îşi aminteşte!”.

Păi aşa se face, oameni buni? Hai, că poate Cleopatrei Stratan chiar îi place să cânte şi dacă n-a avut parte de o copilărie normală, nu are de unde să ştie cum ar fi putut să crească – în linişte. Dar fătuca aia ce vină avea, cu ce le-a greşit părinţilor, de trebuie s-o pasioneze căţărările doar pentru că în familie mai sunt doi pasionaţi?

You suck, people!

Mai ţineţi minte cum mă plângeam eu, în iunie, că toate hainele din magazine sunt galbene? Şi cum îmi promiteam să nu cumpăr nimic în combinaţia galben + negru, doar ca să boicotez “trendul”?

Până ieri m-a ţinut. Ieri, când am fost cu mama să-şi caute încălţări de toamnă/iarnă şi mi-am cumpărat păpucei galbeni. Cu negru. Acum râdeţi… Nu, nu, nu vreau să fiu la modă, dar sunt tare simpatici şi comozi. Şi oricum, nu mai e vară, deci pot spune că mă încalţ după moda verii trecute, deci nu mai sunt “în tendinţe”. Aşa-i?