Apropo de ce scrie Noro aici, şi eu m-am lovit, de câteva ori în viaţa, de acest tip de oameni.
Şi, ca să fie balanţa echilibrată – că tot e zodia mea, şi eu am procedat aşa. Da, da, am fost neserioasă. Dar de ce? Păi am fost chemată la un interviu de angajare. Nu m-aş fi dus până la Bucureşti dacă ştiam cum avea să se desfăşoare interviul. Negocierea salariului urma să înceapă de la o sumă minimă stabilită prin e-mail, dar odată ajunsă acolo, am aflat că suma era, de fapt, mai mică. Şi că nu se punea problema unei măriri de salariu decât după un an [un an întreg la o singură firmă? În afară de Replica, ziarul la care lucrez acum, n-am stat niciodată un an pe un post!], weekend-ul însemna duminica… seara, programul de opt ore nu avea sub 12 şi… tot aşa.
Aproape că aş fi fost dispusă să accept acel job, în ciuda salariului foaaarte mic; singura problemă era chiria. Şi celelalte cheltuieli – n-aveam cum să mă descurc în Bucureşti cu doar 400 de euro, chiar nu aveam cum. Cu toate că era vorba despre o agenţie de publicitate, visul vieţii mele [give or take].
După ce mi-a explicat cum stă treaba, doamna care m-a intervievat mi-a spus că mă lasă să mă gândesc şi urma să o sun în câteva zile, cel mult o lună. N-am mai sunat-o. Ce să-i fi spus? Cred că mutra mea dezamăgită i-a spus totul [inclusiv "adio"] atunci când am ieşit pe uşă. Îmi părea sincer rău că aveam să ies pe uşa agenţiei cu pricina pentru prima şi ultima dată. Aproape că m-aş fi văzut lucrând acolo. Da’… mai trebuia să şi dorm undeva, eventual să fac câte-un duş şi să mănânc măcar o dată pe zi. 
Apoi, după interviul ăsta, eram programată la altul. De data asta, o editură măricică. Atmosfera de acolo era alta, lumea era mai liniştită, Casa Presei are aerul ăla de clădire veche, comunistă, oamenii păreau mai plictisiţi, nu erau stresaţi, nu urlau, nu le sunau telefoanele, nu se discuta despre nici un pitch şi nici măcar bucătărie n-aveau, unde să bei o cafea bună făcută la espressor sau unde o tipă foarte, dar foarte agitată să se plimbe dintr-un capăt în altul, în timp ce vorbea la telefon cu un client. Şi mi-au dat o probă de lucru. Am terminat mai repede decât se aşteptau, apoi am ieşit în holul clădirii, ca să discutăm despre salariul pe care l-aş fi primit. Pe hol era singurul loc liniştit în care se puteau discuta chestii confidenţiale? Wow.
De data asta, n-am mai aşteptat să mi se spună la ce să mă aştept, am zis eu suma minimă pentru care m-aş putea muta în Bucureşti. Scărpinându-se cu o mână sub bărbie, doamna de-aici mi-a spus că trebuie să ia o hotărâre şi mă vor suna în câteva zile, maxim o săptămână. Nu m-au mai sunat. I-am speriat cerându-le “atâţia bani”. Ce-i drept, aici programul era program, iar orele suplimentare şi munca în weekend se plătea în plus. Păcat că am fost prea “scumpă” pentru ei.
Ieri am fost la 
Azi dimineaţă, când m-am trezit – mă rog, era 11 şi ceva, nu chiar “cu noaptea-n cap”, din televizor se-auzea We wish you a merry Christmas, we wish you a merry Christmas, we wish you a merry Christmas and a happy new year! Deja??? Nici nu s-a terminat luna octombrie şi deja suntem bombardaţi cu mesaje, filme, colinde, reclame cu şi despre Crăciun, sărbătoarea internaţională a shoppingului?
on 
on 
