Denisuca – nevastă de Coşmar

Înainte de a pleca să mă spăl şi să mă bucur de apă, am de răspuns la o leapşă primită de la Nebu. Sigur, mai am cel puţin una la care n-am răspuns, dar sunt salvate toate ca bookmarks în calculatorul meu şi nu le pot accesa. Cum a plecat Sebi, cum s-a dus naibii tot…

Aşadar…

1. Cât de departe eşti de copilărie?

Nu foarte departe, deşi ai zice că, la 26 de ani, ar trebui să fiu “om mare”. Sigur, sunt femeie măritată, dar asta nu mă împiedică să mă simt de multe ori ca un copil. Şi, la fel ca Nebu, mă mai uit la desene animate şi-mi place ploaia. Când eram mică, iubeam sunetul pe care-l făceau stropii de ploaie când cădeau pe pervazul geamului. Asta se întâmpla la Orăştie şi niciodată de când am plecat de acolo nu am mai avut tablă la geam. Tânjesc după sunetul ploii pe o bucată de tablă. Atunci mă simţeam bine stând în casă, la căldură, cu părinţii. read more »

În urmă cu două zile, două ore şi douăzecişicinci de minute, nişte băieţi buni de la Apa Prod Hunedoara mi-au oprit apa. Le-au spus vecinilor că e pentru două sau trei ore, pentru că vor schimba contorul. Au trecut nu două ore, ci două zile şi eu în continuare nu am apă. 

Nu ştiu cine e vinovat pentru situaţia asta şi dacă n-aş fi atât de disperată, poate că m-ar interesa. Sau nu. Eu ştiu doar că sunt cu taxele la zi, nu am nici o restanţă către Asociaţia de Proprietari Traian, care are, presupun, un contract cu furnizorul de apă. Unde am greşit? De ce trebuie să stau eu fără apă? De ce, de două zile, nu am apă ca să mă spăl, nu pot folosi WC-ul din casă şi nu am cu ce să-mi spăl vasele şi hainele?

Dacă oraşul ăsta are un primar, un consiliu local, poate chiar un serviciu care să aibă vreo legătură cu furnizorul de apă şi de servicii de canalizare, ar fi bine ca aceştia să-şi mişte fundurile din fotolii şi să facă dracului ceva. Repet, nu mă interesează cine nu a plătit către Apa Prod, atâta timp cât eu nu am nici o datorie faţă de nici un furnizor.

Şi nu sunt doar eu. Sunt blocuri întregi care de două zile nu au apă curentă. Nu ştiu dacă înţelege toată lumea, poate pentru primarul Ovidiu Hada ar trebui s-o spun în engleză ca să priceapă; mister, you see, there are people living in apartments with no running water for two days now!

Până una, alta, astăzi lipsesc, plec într-un loc unde pot face duş. La ţară. Pentru că într-un sat din judeţul Hunedoara voi putea face duş. Este şi apă curentă şi un boiler care mi-o va încălzi. Nu ştiu însă cum se descurcă ceilalţi hunedoreni lăsaţi fără apă. Afară ninge [ieri a plouat - ce ironic, nu?], izvorul de la intrarea în oraş e destul de departe şi nu toţi vor putea merge pe jos până acolo ca să-şi aducă apă. Unii sunt bătrâni şi bolnavi, alţii au copii mici, poate mai sunt şi femei gravide.

Este inuman ce se întâmplă şi incredibil faptul că trebuie să trăiesc aşa ceva! Ăsta este tratamentul pe care îl primesc plătitorii de taxe din România: sunt lăsaţi fără apă timp de două zile. Şi “distracţia” continuă.

Iar “m-au dat” la ziar. De data asta, vinovat este Veve, iar articolul, de fapt interviul, îl puteţi citi aici.

• În cazul în care nu aţi observat, în partea de sus a blogului a apărut un banner care duce la un studiu despre blogurile româneşti [măricele]. Vo, cei care mă citiţi prin RSS, sunteţi rugaţi să intraţi pe blog, să daţi un click pe bannerul verde şi să completaţi sondajul. Cei care intraţi direct pe blog… la fel. Sunt puţine întrebări, dar mă vor ajuta să ştiu mai multe despre voi. E anonim, deci nu trebuie să vă speriaţi. Deci da, Iulian, îl poţi completa şi tu!
• Lămâia a lansat DăŞiPrimeşte, un site/blog pe care poţi oferi obiecte funcţionale de care nu mai ai nevoie sau poţi găsi chestii care altora nu le mai sunt utile, dar ţie – da.
• Încă nu am apă. Mulţumesc, Apa Prod. Şi vă doresc ce îmi oferiţi voi mie, plus constipaţie, hemoroizi, dureri de tot felul, puroi şi alte cele. În rest, numai de bine.

 Am rămas fără apă. Sunt unul dintre milioanele de blocatari din România; plătesc lunar taxe, la furnizorul de gaze naturale, la cel de energie electrică, la asociaţie.

Nu sunt sigură, dar cred că asociaţia de locatari cred că este o invenţie românească. În urmă cu câţiva ani, asociaţiile de locatari s-au transformat în asociaţii de proprietari, pentru că majoritatea foştilor chiriaşi ai blocurilor deţinute de Statul Român au cumpărat apartamentele sau garsonierele, devenind proprietari şi fiind organizaţi, aşadar, în asociaţii. Că aşa e sistemul. Repet, nu ştiu cum funcţionează acest sistem în alte ţări, pentru că asta e singura în care am trăit.

Asociaţiile de proprietari au contracte cu furnizorul local de apă – în speţă, SC Apa Prod SA -, cu firma care ridică gunoaiele, cu o femeie de serviciu, cu Enel pentru curentul electric consumat pe scările blocurilor şi aşa mai departe. De regulă, asociaţiile au un administrator, plătit ca să încaseze taxele de la locatarii-proprietari şi ca să achite facturile către furnizori. read more »

via Ghiocel

Urmăresc blogul Lolei de câteva luni şi abia azi am intrat pe un site unde Lola a expus o parte dintre mărgelele pe care le-a creat [nu m-am prins până azi de existenţa catalogului, nu pot să-mi explic de ce].

Mărgelele realizate manual de Lola dau o stare de bine, de aceea cred că spaţiul ei virtual ar putea să se numească Lola’s Joy Factory, pentru că mai presus de a “fabrica” vise, ea oferă bucurie celor care-i poartă mărgelele. Nu exagerez şi nici nu m-a rugat nimeni să scriu despre Lola, nu am primit şi nu voi primi nici un bănuţ pentru că scriu despre mărgelele ei superbe, aşa că dacă veţi avea curiozitatea să-i admiraţi mărgelele şi veţi simţi aceeaşi bucurie pe care o simt şi eu, înseamnă că suntem mai mulţi. Sau mai multe. Eu o simt pe Lola foarte aproape, chiar dacă-i la nişte mii de kilometri de noi.

Pe lângă minunile pe care le face din lut şi culori, Lola are talent şi la scris şi cred că m-am hotărât să v-o recomand după ce i-am citit postul despre Balcic. N-am scris niciodată despre visul meu de a merge la Balcic, pentru că aşteptam să-l văd întâi şi apoi să-l povestesc. Uite că mai sunt şi alte persoane care visau la acest loc încă dinainte de a-l cunoaşte, aşa cum visez eu la Balcic, New York, Paris şi încă vreo două capitale europene pe care trebuie să le văd în viaţa asta.

Când o să cresc mare, vreau să fac mărgele delicioase ca ale Lolei sau măcar să am jumătate din ideile frumoase pe care le are ea.

P.S.: De azi, Lola este în sufletul şi în blogroll-ul meu.

După o lungă şi grea zi de muncă, am ajuns acasă şi îmi pregăteam starea pentru a începe să scriu. Nici n-am terminat bine de citit feed-urile care s-au adunat în ultimele ore, că am început să simt un miros ciudat în cameră.

Ies din cameră, în restul casei totul mirosea a curat [aşa miroase la mine acasă, pentru că are mami grijă, ştiţi voi, ca-n reclama aia]. Mă îndepărtez [am unde, pentru că apartamentul e suficient de mare încât să mori şi să nu te-audă cei din camera cea mai îndepărtată], revin. Acelaşi miros de chimicale. Hmmm… Se-mpute treaba, mi-am zis. Aşa că am chemat-o pe mama, expertul de serviciu. Ea le are pe-astea cu mirosurile, eu, cum am probleme cu nasul – e mereu înfundat – totuşi simţeam mirosul puternic, dar mama urma să-l simtă cum se cuvine. read more »

Aveam poftă să ascult melodia asta şi încă vreo câteva pe care le-am recomandat şi pe blog, şi pentru că bănuiesc că la computer nu mai am ce căuta până duminică, mi-am zis: “Ce bine că am atâtea chestii pe blog, uite, pot să-mi ascult melodiile preferate cu un click pe tag-ul muzică“.

Când colo, ce să vezi? Pe blogul meu, melodia First Day nicăieri! Oroare! Aşa că îmi repar greşeala acum, cu toate că ştiu melodia de trei ani şi ceva şi încă îmi place la fel de mult. Enjoy!
read more »

Deva, Oficiul Poştal 1. Ora 15⁰⁰. Am de trimis un colet la Piatra Neamţ şi un plic [cu ramburs] la Târgovişte. Doamna cu cabină de la primul ghişeu aşteaptă să-mi vină rândul, se uită la mine sictirită, iar după ce-i spun ce am de trimis mă îndeamnă să merg la “colegele”, că ea nu poate să mă servească.

La următorul ghişeu, o altă doamnă, după ce-i spun ce şi cum, îmi dă un buletin de expediţie şi un mandat poştal. Le completez, revin la rând. În faţa mea mai era cineva, iar doamna ne anunţă că ea mai are treabă, deci “mai durează puţin” până când ne poate băga în seamă. Aşteptăm.

După vreo 30 de minute, sătulă să-mi vadă faţa, mă trimite la “colega”, care era de fapt prima doamnă cu cabină, cea care mă refuzase la început. Aceasta mă întreabă ce am de trimis, îi spun că un colet şi un plic cu ramburs.

- Poate colet cu ramburs!
- Nu, e un plic. Şi i-l arăt.
- Nu există aşa ceva. COLET!!!
- Bine, colet. read more »