blog my mind
Posting tweet...
Superbă, demenţială, spuneţi-i cum vreţi, cred că tocmai a devenit reclama mea preferată, deşi nu sunt sigură că a detronat-o pe “all time favorita” la Carlsberg, cea în care un tip simpatic cânta “Love Of My Life”. Oricum, pentru că e cu ziare şi cu New York, îmi place la nebunie.
Sunt curioasă cine a făcut-o. read more »
Zice Groparele cătră mine, când am fost la Arsenal Park: “Să ştii că o să te bag la mine-n blogroll. Da’ nu te văd bine, pentru că acolo îi cu sens unic, odată ce-ai intrat, nu mai ieşi! Aşa să ştii!”.
M-am bucurat, că no, nu oricine beneficiază de un loc în blogrollu’ lui Groparu. Plus că toate locurile-s personalizate, fiecare rezident are groapa lui, cu cruce pictată manual de Gropar.
Şi aştept.
Şi aştept.
Şi aştept.
Cre’ că s-o gândit Groparu’ că-s prea tânără să-mi pună cruce. 
Melodia asta, Life, cântată de Starplugz, s-a lansat azi, pe blogul lui Sebi [şi al lui Andrei, era să uit]. Şi pentru că-i filmată cu camera lui video şi urcată în contul meu de YouTube, s-ar putea să-ţi placă. Atenţie, e… contagioasă!
Audiţie plăcută! read more »
Eu chiar nu ştiu cum m-ar ţine nervii să navighez pe site-urile de ştiri ori pe site-urile ziarelor şi revistelor dacă nu aş folosi feed reader-ul şi Firefox-ul îmbunătăţit. Google Reader mă ajută să citesc blogurile şi site-urile la care sunt abonată fără durerile de cap cauzate de culorile din background, reclamele enervante în Flash şi GIF-urile săltăreţe – da, cum este cel de mai jos. Flashblock este un add-on pentru Firefox pe care l-am activat cu mult timp în urmă şi pe care nu văd de ce l-aş dezactiva.
Am ochii sensibili, nu-mi place să mă doară capul şi consider că stau şi aşa prea mult timp în faţa monitorului ca să-mi mai obosesc ochii şi creierul cu bannere colorate de pe site-urile pe care ajung din când în când. Aşadar, foarte scurt, folosiţi cu încredere Flashblock, vă scapă de durerile de cap cauzate de publisherii hapsâni!
Exemplul de mai jos este luat la întâmplare, s-a întâmplat să mă aflu pe site-ul ZF.ro când mi-a venit ideea acestui articol, nu sunt nici alţii mai breji. read more »
Ziarele “quality” au devenit suplimente la cărţi, DVD-uri şi CD-uri cu muzică. Revistele glossy se vând împreună cu şlapi, gentuţe, geluri de duş, şampoane, deodorante şi alte nimicuri aşa cum se vindeau, înainte de 1990, produsele “împerecheate”, ca să se golească stocurile.
În România sunt foarte mulţi cocalari şi piţipoance [altfel nu ar fi existat site-uri dedicate lor].
Pornind de la premisele astea, firmele care editează reviste auto ar putea să facă bani grei dacă ar vinde odată cu revistele, timp de – să zicem – un an, nişte chestiii care nu ştiu dacă există, dar le spun eu cum să le facă: nişte capişoane sau prezervative din plastic moale, care se pun în capătul cheii, aşa cum sunt cele din imagine, dar plasticul să fie negru şi să aibă sigle ale diferitelor mărci de autoturisme. Noiembrie – Mercedes, decembrie – Audi, ianuarie – BMW, februarie – Peugeot şi tot aşa până la Dacia. Contra sumei de 30 de lei, tot cocalaru’ s-ar putea lăuda că are Mercedes şi sunt ferm convinsă că mall-urile autohtone s-ar umple de “proprietari” de maşini scumpe. Parcările n-ar mai fi pline de maşini vechi, pentru că nu poţi afişa pe masa din food court o cheie de Audi şi apoi să te urci în Loganul tău tunat, revistele auto s-ar vinde în draci, iar publisherii şi-ar permite să mai dea afară din redactori, pentru că nu ar mai conta aproape deloc conţinutul revistelor, iar coca şi piţi ar putea să se impresioneze reciproc, măcar pentru câteva secunde, scoţând din buzunar, ca din întâmplare, cheile de la maşină.
Vreau comision.
Foto: 1designperday
Mie-mi place mirosul revistelor “proaspăt tipărite”. Am fost odată într-o tipografie unde se tipăreau reviste, pliante şi alte chestii pe hârtie lucioasă, cerată etc. N-aş mai fi plecat de acolo. Cred că din cauza asta adun tot felul de pliante de peste tot, ca să le răsfoiesc şi citesc chiar dacă nu mă interesează conţinutul lor, ci mai mult pentru mirosul ăla de vopsea. read more »
Marţi seară am comandat online, de la emag.ro, camera foto la care visez de ceva vreme. Joi am primit-o acasă. A durat două zile ca să obţin camera foto, n-am avut parte de nici o bătaie de cap, nu a trebuit să umblu prin magazine ca să găsesc ceea ce căutam.
Căutarea după Sony H50 a început pe Google, unde am descoperit price.ro. Prima reacţie: wow, ce diferenţe de preţ între magazinele online! După câteva minute, m-am liniştit. Nici unul dintre magazinele online care afişau preţuri mici nu aveau pe stoc camera foto. Pentru informaţii despre stoc, trebuia să trimit un e-mail la adresa@nume.ro şi să aştept un răspuns… păi bine, fraţilor, parcă aveaţi magazin online, iar produsele prezentate erau în stoc, sau…? Sau lasă. M-am orientat către emag.ro pentru că este un magazin online mare – poate chiar cel mai mare, cu stocul de produse afişat pe site şi cu o ofertă faină: card de memorie de 4 GB la ofertă. Am plătit 1.285 de lei pentru Sony H50B şi cardul de 4 GB. Unde mai găseam aşa o ofertă? read more »
Pe un perete din hol, de 10 ani aveam acelaşi ceas. Verde închis cu nişte auriu, urât, pătrăţos. Nu l-am schimbat până acum pentru că nu mi-a sărit în ochi vreun ceas mai frumos cu care să-l înlocuiesc, plus că ne obişnuiserăm cu el, aşa urât cum era. Exagerez, mama, nu-i chiar atât de urât. read more »
S-a terminat şi ziua a treia, una mai scurtă pentru mine, din cauză că m-am culcat când s-a luminat afară şi m-am trezit cu câteva ore înainte de a se întuneca. Cel de-al doilea strat de vopsea a fost mai greu de aplicat, mai ales pentru că n-am diluat-o cu nimic.
Top Weiss e o vopsea nasoală, în timp ce Danke chiar îşi face toţi banii. Mă aşteptam să existe o diferenţă de calitate, din moment ce pe 15 litri de Danke am dat 60 şi ceva de lei, iar pe aceeaşi cantitate de Top Weiss, vreo 20 şi ceva de lei, dar Top Weiss este o vopsea proastă. Nici nu ştiu de ce naiba se mai produce, atât de proastă e. În altă ordine de idei, mă distrează că toţi îşi pun nume nemţeşti pe produsele astea, chiar dacă ele-s făcute la Babadag, de producători cu nume ca “Guzu Chim”.
Azi nu ne-am mai chinuit cu trafaletul, am “pensulit” şi chiar cred că am făcut treabă bună. De miercuri sau joi trecem la camera noastră, bucătăria e gata, holul şi cele două băi… aproape gata.
Înainte să apuc eu să-l critic, Sebi read more »
