Pe la 16 ani, credeam că să fii altfel decât restul lumii este cool. Nu mi-a plăcut niciodată conformismul, nu mi-au plăcut masele de oameni îmbăcaţi în haine de aceleaşi culori, nu mi-a plăcut să fiu “la modă”, să port ceva doar pentru că toată lumea purta acelaşi lucru. Am avut şi am piticii mei pe creier.
Pe vremea aia, mi se părea la fel de cool să ţi se spună că eşti nebun, dus cu pluta, că nu ai toate ţiglele pe casă şi aşa mai departe. Doar conformiştii fac totul aşa cum trebuie, fără să pună întrebări, fără să se întrebe de ce lucrurile trebuie făcute aşa şi nu altfel. Prin urmare, de multe ori mi s-a spus “ce nebună eşti!”. Şi mă simţeam bine, mi se rupea de conformişti.
Acu’ constat că s-a umplut lumea de “nebuni wannabe”, că toate fătucile se cred nebune pentru că au nouă unghii roz şi una neagră sau pentru că şi-au tuns bretonul asimetric. La 16 ani e în regulă să te consideri “nebun” pentru că eşti altfel decât cei din jurul tău, dar la 20 de ani deja ai o problemă dacă te prezinţi Crazy Ramonica. La 20 de ani eşti domnişoara Ramona. Părerea mea.