31. Treizecişiunu. Treişunu!

Anul ăsta, mai mult ca oricând, m-aţi copleşit cu urările de bine şi felicitările. Ba chiar şi cu cadourile, deşi, spre deosebire de anii trecuţi, am zis că nu-mi mai trebuie nimic în afară de o bucătărie nouă. Deh, first world problems!

De ziua mea am participat la un eveniment organizat de Ariel şi Indesit, în Bucureşti. Puteam să zic „pas” şi să fac altceva, dar în fiecare an mi-am „eliberat agenda” de ziua mea şi în cele din urmă fie am fost obligată să lucrez, fie m-am plictisit, pentru că un chef sănătos nu am mai făcut de mulţi ani. Prin urmare, anul ăsta m-am lăsat dusă de val Ford. 

Despre eveniment vă povestesc separat, despre ziua mea pot să vă spun că a început acasă la Piticu, împreună cu Anca şi Sebi, cu câte un pahar de champagne şi cu… treabă! Adică am avut ceva de făcut, pentru că uitasem [şocant, ştiu!] să răspund unui mail şi a venit deadline-ul peste mine.

Am continuat cu vreo patru sau cinci ore de somn, după care telefonul mi-a dat deşteptarea. Nu alarma, ci un apel care nu avea legătură cu ziua mea. Coversaţia cred că a durat vreo cinci minute, dar eu nu auzeam decât BÂZ-BÂZ!, BÂZ-BÂZ! – erau mesajele de pe Facebook, pentru care vă mulţumesc tuturor şi aici. Chiar nu am exagerat când am spus că m-aţi copleşit. Bietul interlocutor s-o fi gândit că-s un pic beată sau dusă cu pluta, pentru că el zicea ceva şi eu înţelegeam cam un sfert – şi-i răspundeam în consecinţă.

În bucătărie, am constatat că nu mai este cafea; Anca mi-a încropit una din cele două linguriţe rămase pe fundul unui borcan şi am plecat în căutare de cafea şi la întâlnirile pe care Sebi şi le programase. Întâi am mers până la sediul Golin Harris, unde mi s-a confirmat că sunt pe drumul cel bun în căutare de cafea: am primit cadou o cafetieră Electrolux cu care m-am împrietenit deja foarte tare. Mulţumeeesc!

Până mi-am luat eu cadoul în primire, toate întâlnirile lui Sebi au fost date peste cap, aşa că ne-am întors în celălalt capăt al Bucureştiului, ca să lăsăm maşina.

Am fi vrut să-i facem o vizită şi Monicăi Jitariuc, dar n-a fost chip să găsim un loc de parcare. O oră ne-am învârtit în căutarea unui petic de pământ şi nimic! …şi uite-aşa a zburat prima parte a zilei.

Era deja târziu, aşa că am luat un taxi spre Centrul vechi, unde am găsit, în sfârşit, CAFEA.

Am „ras” două ca o cafegioaică însetată şi m-am prezentat la Studio Hermes, unde am găsit cea mai faină baie de locantă pe care am văzut-o vreodată.

  

După eveniment, am băut o colă nemţească împreună cu Tudor Galoş, Raluxa şi al ei Băiat Drăguţ [ei au băut bere, eu nu mai puteam, mi se închideau ochii].

Şi am primit, din nou, cadouri: mouse-ul Microsoft Sculpt Touch, probabil cel mai simpatic mouse pe care l-am avut vreodată. Şi am avut mulţi! Raluxa nu s-a „mulţumit” cu faptul că mi-a dat o tastatură înflorată, a trebuit să-mi mai facă şi moftul cu macarons pe care i-l tot comunicam lui Sebi. Raluca a fost mai rapidă şi deşi zicea că se cam rătăceşte prin centrul vechi, nu ne-am învârtit prea mult, de fapt ne-a dus aţă la magazinul Madame Lucie aflat la o stradă distanţă. Şi mi-a cumpărat macarons de toate culorile pentru care îi mulţumesc încă o dată!

Cumva, am reuşit să ajungem la Piticu înainte de miezul nopţii, am halit pulpe de pui cu orez gătit de Sebi [când eşti bucătar, găteşti şi-n deplasare, dacă-ţi place să te lauzi cu mâncarea bună pe care o faci!] şi ne-am culcaaat, în sfârşit.

A doua zi, aţă la IKEA. Păcat că ne grăbeam, pentru că noi întotdeauna ne grăbim…

În tot acest timp, curierul mi-a adus acasă un pachet foarte drăguţ cu ceaiuri din partea celor de la Standout. Am zis că eu nu beau ceaiuri decât iarna, dar ştiţi cât sunt de aromate? Wow!

Şi imediat după ziua mea, curierul mi-a mai adus o „cană” Dolce Gusto pe care am câştigat-o răspunzând la un sondaj al celor de la Nescafé. Aveam deja una de la Starbucks şi alta primită de Sebi de la Fan Courier, dar cred că o s-o folosesc pe asta nouă, că e tare faină!

Cum e să ai 31 de ani? Ciudat. Încă mi-e greu să mă gândesc la mine ca la o femeie de 30 şi ceva de ani; vorba Tomatei, încă nu-mi vine să-mi spun femeie, parcă tot o fată de 20 şi ceva sunt. Şi vârsta pe care o ai este cea pe care o simţi, nu cea din buletin, corect?

Sunt mai înţeleaptă? Probabil că da; cu fiecare an care trece mă simt tot mai îndepărtată de Denisa din adolescenţă sau de Denisa de 20 şi un pic de ani. Cred că ăsta e un lucru bun, înseamnă că evoluez; nu mi-e ruşine cu ce am fost, doar mă laud că sunt din ce în ce mai deşteaptă. :))

Încă o dată, vă mulţumesc!