Când am cunoscut-o, era deja foarte bătrână; avea vârsta la noi spunem despre bătrâni că îi caută moartea pe-acasă şi ei se plimbă. Şi eu am spus asta de câteva ori, nu despre ea, ci despre alţi bătrâni, dar mi-a părut rău apoi, de fiecare dată. Eu eram foarte mică, ea deja foarte bătrână şi regret că n-am apucat s-o cunosc mai bine, să-i ascult toate poveştile – avea ce povesti, fusese profesoară şi mai ales ghid turistic şi văzuse toată Europa şi, probabil, ceva mai mult.
A fost, în tinereţe, curtată de un om foarte bogat, iar când spun foarte bogat, nu-i spun numele doar pentru că nu vreau să apară nici un nume aici, doar povestea. Dar sigur aţi auzit de el. Atât de bogat. Totuşi, pentru că vremurile erau altele şi… cine ştie ce alte motive o fi avut, frumoasa profesoară nu i-a cedat.
Ajunsă la bătrâneţe, femeia noastră locuia singură într-o garsonieră modestă, înghesuită de toate obiectele pe care le adunase într-o viaţă, de suveniruri adunate în călătoriile pe care le făcuse, cărţi poştale şi vederi primite de la prietenii şi rudele din străinătate, fotografii alb-negru îngălbenite de timp, citind şi scriind scrisori lungi. Avea multe tabieturi; dormea întotdeauna după-amiaza, nu a avut niciodată un frigider, nu cheltuia bani decât pentru strictul necesar şi dacă vroiai să o vizitezi fără să te anunţi înainte, nu-ţi deschidea uşa. Cu toate astea, era o femeie simpatică, avea un dar al povestirii care te făcea să o asculţi, încremenit, ore întregi şi n-am auzit-o niciodată să spună vreo vorbă rea la adresa cuiva.
A murit aşa cum a trăit: singură şi înconjurată doar de lucrurile ei. Nu a avut copii, nici un soţ care să aibă grijă de ea sau de care să aibă ea grijă la bătrâneţe, tot ce a adunat într-o viaţă de 80 şi ceva de ani s-a „împrăştiat” în câteva zile. A rămas în urma ei amintirea unei femei „din alte vremuri”. Nu a scris nici o carte, nu a făcut un copil, nu [cred că] a plantat vreun copac. Şi-a trăit viaţa, aşa cum ne place nouă să spunem, şi nu a avut nici o grijă.
Articolul ăsta a venit ca un răspuns la articolul lui Puttycat, „El şi ea, împreună pentru totdeauna. Din păcate, l-a şters… Citiţi articolul ei şi apoi concluzia mea:
Viaţa nu se termină la 40 de ani. O parte importantă a ei începe, cred eu, pe la 50. Partea în care tragi linie, vezi ce-ai făcut, cu ce te-ai ales şi, în funcţie de cele enumerate, trăieşti în continuare mulţumit, alături de o familie mai mult sau mai puţin numeroasă, sau continui să vieţuieşti singur, printre obiectele tale, cu tabieturile tale. Tu ce ai alege?
Ce as alege eu ? Daca stau sa ma gandesc,as alege sa stau alaturi de o familie cat mai numeroasa,sa ma bucur alaturi de ei,cand sunt fericiti,si sa fiu alaturi de ei mai ales cand sunt tristi…pentru ca asta conteaza.
Un priieten adevarat se distinge de ceilalti,pentru ca e prieten,in adevaratul sens al cuvantului.La bine,sta cu tine,se distreaza,dar la greu te ajuta cum poate.Se zbate incercand sa te ajute,in timp ce „prietenii” se uita la tine cum te chinuie viata si rad…
Tabieturile sunt si ele importante,dar e important si sa stii cand sa renunti la unele dintre ele.
Imi pare rau pentru [ cred ca este bunica ta ] bunica ta.
Dar stii ce? iti vei aduce aminte mereu de povestile ei, ca a cutreierat europa si asa mai departe…conteaza foarte mult sa ai amintiri … chiar daca unele nu iti plac pe moment,daca nu le-ai avea,ti-ar parea rau….
Dar ce mi-a plăcut povestea acestei doamne, romantica din mine a plecat la culcare să o viseze puţin…
eu am ales deja… sot, copii puzderie… azi-maine nepoti… asa ca nu vreau sa raman vreodata singura. :)
nu-mi imaginez cum ar fi o viata traita in singuratate. indiferent la ce varsta, ca e la 30 de ani, la 50 sau la 70. bunica mea e cel mai bun exemplu. a fost un om perfect la fiecare varsta. si n-a fost niciodata singura.
Nici eu nu cred ca un om poate fi fericit de unul singur, indiferent cum se minte pe sine sau pe ceilalti. Toti vrem intimitate, iubire si pe cineva alaturi la bine si la rau.
Viata traita de unul singur are farmecul ei pana la o varsta,cand cariera si distractia nu mai primeaza.Iti dai seama ca nu esti implinit fara familie…Din pacate mai exista si” singuratatea in doi” , dar asta e alta poveste…urata.
Nu e usor sa fii singur, iar asta o spun din experienta mea de (deja) trei ani de singuratate; nu m-am transformat intr-o salbatica, ci abia acum am ajuns sa ma descopar pe mine. Daca asa va continua viata mea, o sa ma bucur de tot ce imi aduce, daca voi hotari la un moment dat ca nu mai e bine sa fiu singura, tot eu imi voi face viata in doi frumoasa. Oricum ar fi, e important sa iti suporti alegerile si deciziile cu fruntea sus. Asa cum a facut aceasta doamna de care povesteste Denisa..foarte frumos.
@BoGy, nu prea are cum să fie bunica Denisucăi. Mai citeşte o dată… :)
@ amalia: da, vaaaiii… ce romantic. Asa cum a scris Denisuca, vreau sa zic… :)
In realitate, insa… o si vad pe babuta aia pe la policlinica, pe ici-colo… la piata, singura, fara legatura cu realitatea, traind in trecutul ei personal…
Dincolo de romantism, avem tiganii, avem Romania de azi… oare cum ti-ar place sa traiesti ca o batranica in lumea care te inconjoara?
Hai ca-i bun postul.. Adinc, nu de suprafata.. La mai multe! ;)
nush…ii cool c povestesti tu,dar asa era si bunica mea stii…avea o casa modesta in oras,dar acolo zaceau amintirile intregii ei vieti,si mai ales cand se punea sa imi povesteasca c a trait si c vremuri a prins,mi se parea ireal…acum saraca ar mai povesti dar e mult prea batrana si nu-i prea mai arde d dinastea…cred ca s’ar simti foarte nashpa daca nu ne-ar avea p noi,nepotii.
Mi-ar placea sa imi gasesc sfarsitul inconjurat de carti…de multe carti…leganandu-ma intr-un scaun vechi…si fumand o tzigara buna…si sorbind o ultimagura de viata…8->