Aventura mea italiană

În urmă cu vreo lună, mă sună prietena mea Alina, care stă de ani buni în Italia, şi-mi spune că mi-a găsit o maşinuţă exact aşa cum îmi doream: mică, ieftină, cu numai 27.000 de kilometri parcurşi. Nu stau prea mult pe gânduri şi cumpăr două bilete de avion – pentru mine şi Tata – doar dus, pentru că de întors urma să mă întorc cu Ficăţelul – aşa i-am zis micuţului Fiat Punto care urma să fie al meu, al meu, al meu şi numai al meu.

Cu câteva zile înainte de ziua Z, pac!, proprietarul o anunţă pe Alina că s-a răzgândit, că de fapt maşina e pe numele soacră-sii şi ea nu mai vrea să o vândă. Nici eu n-aş fi vândut-o, să fiu în locul ei. OK, dar am luat biletele, mi-am setat creierul pe o excursie la Florenţa, ce-i de făcut? M-am necăjit un pic, dar nu prea mult, pentru că Alina m-a asigurat că-mi găseşte o altă maşină. Nu cred că au trecut două ore până când m-a anunţat, victorioasă, că a găsit un Opel Zafira în stare foarte bună, cu un pic mai mulţi kilometri la bord, dar la un preţ de nerefuzat.

„Dacă nu o vrei tu, mi-o cumpăr eu, că maşina e prea bună ca s-o las să-mi scape printre degete!”, zice prietena mea. O vreau, cum naiba să n-o vreau?! Pentru cine nu ştie, Opel Zafira e „un pic” mai mare decât ceea ce îmi doream eu ca primă maşină. Are şapte locuri, e lungă, stai în ea ca-ntr-un microbuz, dar PREŢUL nu mi-a dat voie să-i bag ceva de vină. Unde mai pui că motorul mergea super bine, caroseria era puţin „atinsă”, dar în rest era un adevărat chilipir.

Buun, deci rămâne cum am stabilit, eu şi Tata plecăm în 20 martie în Italia şi după trei, cel mult patru zile ne întoarcem cu maşina acasă. Aveam de gând să vizitez un pic împrejurimile, că de-acum aveam maşină şi nu se face să trec Italia pe lista ţărilor vizitate fără să văd măcar Florenţa, dacă nu şi Veneţia şi Turnul din Pisa. 

Cu o zi înainte de plecare, Alina îmi spune că a vrut să pornească maşina şi nu mai are baterie. Şi de aici a început lungul şir de ghinioane, care a inclus cabluri de încărcare puse invers, arderea „centralinei”, schimbarea bateriei, a alternatorului şi, în cele din urmă, a „centralinei” [calculatorul care îi spune motorului ce să facă]. A fost un rollercoaster emoţional de care nu aş vrea să-mi amintesc şi pe care sper să nu-l mai trăiesc vreodată. Ştiu, ştiu că în lumea asta sunt probleme mai grave, că oameni tineri mor răpuşi de boli cronice, că unii mor de foame în timp ce eu sufăr pentru o maşină, dar în ultimele două săptămâni, pentru mine asta a fost cea mai mare problemă – faptul că plecasem de acasă urmând să mă întorc cu o maşină care nu mă mai voia.

Dacă nu aş fi avut-o pe prietena mea care să se ocupe de toate detaliile, sunt convinsă că m-aş fi întors acasă cu trenul, autocarul sau cu autostopul. În ultima zi îmi făceam deja planuri să o iau, încet, pe jos către casă. Problema nu era că nu mi-a plăcut în Italia, Florenţa este un oraş pe care l-aş fi luat la pas timp de cel puţin trei zile şi-apoi m-aş fi întins către Pisa şi Veneţia, dar în fiecare zi aşteptam cu sufletul la gură noutăţi despre modul în care decurgea reparaţia. Azi i-au schimbat bateria şi alternatorul, dar tot nu porneşte. Schimbăm service-ul, o ducem la un mecanic competent [la un service autorizat Ford, numa’ zic], care va încerca să reseteze calculatorul. Două zile mai târziu, aflăm că trebuie înlocuit cu totul şi cineva trage concluzia că mai bine o dăm naibii la casat şi căutăm alta. Cum să căutăm alta, asta ar fi deja a doua maşină „a mea şi numai a mea” care nu mă vrea!? OK, nu căutăm alta, dar trebuie să găsim o altă Zafira care să aibă calculatorul bun şi să-l înlocuim. „Centraline” noi de Opel Zafira din anul ăla nu se mai fac. Bună treabă, zic. Noroc, din nou, cu Alina şi soţul ei, care au găsit una Opel frate cu Zamfir al meu [mare greşeală am făcut că i-am dat nume încă dinainte de a-l vedea!] pe care l-au putut dezmembra ca să am eu cu ce pleca din Italia pe patru roţi.

Am plecat în Italia pentru trei zile şi am stat opt. În cea de-a opta zi deja am avut o cădere nervoasă şi contemplam posibilitatea de a pleca pe jos către casă. Atunci am zis că maşina asta mi-a adus numai ghinioane încă dinainte de a fi a mea, prin urmare nu mi-o mai trebuie. Spuneţi-mi copil răsfăţat dacă vreţi, dar sunt aproape convinsă că dacă m-aş urca la volanul ei m-ar omorî. Mă rog, m-aş omorî singură. Şi eu nu vreau să mor.

Din fericire, am făcut un târg convenabil cu Tata [tot Tata…]: Zamfir rămâne la el, iar eu iau Fordul lui. Şi-aşa sunt eu fană Ford încă de când a „intrat” în familia noastră şi e diesel şi nu mai trebuie să-mi bat capul cu înmatricularea, pentru că Zamfir va fi pe numele meu şi Fordul rămâne în proprietatea lui Tata. Toate bune şi frumoase, până la urmă! Dacă n-ar fi trebuit să îmi omor atâţia neuroni şi să consum atâtea bătăi de inimă în contul lui Zamfir, ar fi fost ideal.

Şi nu, nu l-am condus deloc. Dacă la plecare de-abia aşteptam să-l „încalec” şi să zburd cu el prin Italia, Slovenia şi Ungaria, la întoarcere am stat cuminte în dreapta şi mi-am văzut de ale mele.

Pe de altă parte, am avut parte de câteva experienţe de neuitat: am vizitat Florenţa, am făcut peste 1.000 de poze, am fost la turnul din Pisa, am dansat în discotecă, am văzut cum e să speli şi să usuci hainele la laundromat, am mâncat pizza adevărată, tiramisu, paste şi alte mâncăruri italieneşti, am gustat vinuri din Toscana, am făcut o mulţime de lucruri noi şi, per total, a fost o excursie reuşită. Minus problemele legate de maşină, dar un om înţelept mi-a spus odată că nu există şofer fără probleme: ba ticăie ceva, ba s-a dus o bucşă, ba trebuie să schimbi uleiul… în cazul meu, am schimbat deja maşina. Dar am „scos” din asta o super excursie în Italia şi eu sunt mulţumită, mi-a dat cu plus.

Am lipsit [nemotivat] de pe blog pentru că nu am avut, în total, acces la Internet mai mult de câteva ore. Într-o săptămână!!!

Revin cu poveşti după ce reuşesc să selectez toate pozele.