Viața cu Becky și Codiță

Motto: „The more I learn about people, the more I like my dog” („Cu cât aflu mai multe despre oameni, cu atât mai mult îmi place câinele meu”) – Mark Twain

Becky a fost primul meu cățel, o pekineză atipică: nu avea nici botul turtit și nici picioarele foarte scurte caracteristice acestei rase, ci un botic finuț, perfect, picioare suficient de lungi cât să nu pară „long vehicle” (sau cârnăcior cu piciorușe), iar când îi făceam băiță, părul de pe urechi i se încrețea de parcă tocmai fusese împletit. Becky e singurul câine pe care l-am auzit chițăind; când veneam acasă, de atâta bucurie, nu putea să latre, ci îi tremura vocea într-un mod atât de specific, încât numai pe ea o pot asocia cu acel sunet.

Când mi-a adus-o vărul meu Virgil, era atât de mică, încât o ținea într-o bască. I-a dat-o cineva din Geoagiu și a venit cu ea la Deva. Tatăl meu era la probabil a zecea încercare de a aduce un câine acasă, de data asta i-a reușit pentru că fata (adică eu) trebuia responsabilizată, sau ce i-o fi îndrugat el mamei ca să îi dea voie să țină câine în apartament.

De-a lungul anilor, am auzit de foarte multe ori și a folosit de câteva ori această sintagmă. Nu poți ține un câine în apartament, că îl chinui. Sigur, îl chinui dacă nu ești responsabil, așa cum am făcut eu cu Becky. Dar ea, draga de ea, s-a adaptat și și-a trăit aproape toată viața în casă, iubindu-ne cum a știut ea mai bine, necondiționat, până în ziua când o boală a smuls-o rapid din brațele mele. S-a stins în fața mea, în doar câteva ore, iar eu am simțit un gol pe care mulți ani nu am mai reușit să-l umplu. Stăteam neputincioasă și mă uitam la ea cum moare. Era weekend și puteam să o duc la veterinar abia în timpul săptămânii… așa erau vremurile, din păcate. Acum există spitale veterinare non-stop, lucru care i-a salvat viața celei de-a doua cățelușe, așa cum am mai povestit pe blog. O să ziceți că exagerez, dar dacă mi-ar fi murit un copil, m-aș fi simțit la fel.

Mulți ani după moartea lui Becky, nu am mai vrut să mă atașez de un alt cățel. Am făcut-o tocmai pentru că durerea pierderii unui suflet atât de pur, de curat, care te iubește oricât de rău ai fi, este aproape imposibil de suportat.

Dacă Becky s-ar putea întoarce la mine și mi-ar putea vorbi, sunt sigură că nu mi-ar reproșa zilele în șir în care nu am scos-o afară, nici faptul că îi mai dădeam ciocolată fără să știu (nu-mi spusese nimeni!) că nu are voie, nici că am lovit-o o dată rău de tot cu ușa de la mașină pe care eu am vrut s-o trântesc și ea a vrut s-o oprească, ci mai degrabă mi-ar spune cât de mult mă iubește și, cu vocea pițigăiată, cât de bucuroasă e să mă vadă din nou.

Dacă am face schimb de locuri, sunt sigură că Becky ar avea mult mai multă grijă de mine decât am avut eu de ea. Oricât aș fi iubit-o, ea m-a iubit mai mult. Și ar fi și mai fericită pentru că mi-ar putea spune asta!

Pentru că așa sunt câinii. Oricât de rău ai fi cu ei, ei vor continua să te iubească. Nu știu ce am făcut bun noi, ca specie, să merităm câinii și iubirea lor necondiționată. Scriu aceste rânduri cu un nod în gât și lacrimi în ochi, pentru că nu am vorbit niciodată atât de mult despre Becky. Mi s-a părut că oamenii nu au cum să înțeleagă cât a însemnat pentru mine acea cățelușă cu care mi-am petrecut 10 ani din viață, așa cum se mirau toate cunoștințele când cineva ne-a furat-o pe Becky și noi eram toți trei distruși de parcă ne murise cineva.

Eu cred că câinii sunt cele mai nobile animale de pe Pământ. Caii or avea sângele mai „albastru”, delfinii or fi declarați ființe non-umane, pisicile or fi mai inteligente și mai arogante decât multe femei șmechere, dar câinii rămân cele mai empatice animale și sunt zeci de povești pe Internet despre căței care dorm ani de zile pe mormântul stăpânului (mort, desigur) sau care nu mai sunt buni de nimic după ce le moare stăpânul.

Cel mai puternic slogan din cadrul unei campanii de responsabilizare a șoferilor mi s-a părut acelacare spune să nu te grăbești, pentru că dacă mori în accident, câinele tău nu va înțelege de ce nu ai mai ajuns acasă. Și e cel mai adevărat.

Codiță, pe de altă parte, este din alt aluat. Sigur, năsucul ei este făcut tot din material special, de câine dulce, așa cum zice tatăl meu despre năsucurile de cauciuc fin ale cățeilor, doar că ea, cu totul, este un ghem mult mai dens de iubire și energie. Codiță nu este un câine de apartament. E un câine de vânătoare pe care nu l-am dus niciodată la vânătoare, așa că și-a creat singurică partide de vânătoare ad-hoc, când mai intră câte o vietate pe teritoriul ei. Dar de obicei nu prea intră, nu are nici un animal atâta curaj.

Codiță este un câine simplu, cu nevoi simple: dacă îl iubești și te joci cu el, e fericit. Dacă-l iubești, te joci cu el și îi mai dai și carne, este cel mai fericit.

– Nu, serios, veniți și măsurați cu fericirometrul de la Guinness Book of World Records, sunt cel mai fericit câine în viață!

Asta e tot ce mi-ar spune Codiță, cred eu, dacă am schimba rolurile și ea ar fi om și eu aș fi câine. Nici măcar nu s-ar schimba foarte multe în cadrul acestui schimb de roluri, pentru că eu sunt Câine în Zodiacul Chinezesc, iar Codiță este un om, copilul meu, în Zodiacul Denisesc, adică al Denisei.

Pentru cei care, la fel ca mine, își iubesc animalele de companie de parcă le-ar fi copii, s-a lansat www.cattitude.ro, magazinul online premium de accesorii și mâncare pentru animalele de companie. Numele te duce cu gândul la pisici, dar e doar un joc de cuvinte, la Cattitude găsiți mâncare și accesorii de câini și pisici de la branduri de renume. Am scris acest articol la provocarea celor de la Creative-Wings.ro.

Cel mai important lucru în relația mea cu animalul de companie, în speță Codiță, este iubirea. Iar ăsta este (sau ar trebui să fie!) numitorul comun în relația oricărui om cu câinele său, pentru că patrupedul oricum te iubește necondiționat, tot ce poți să faci este să îi arăți aceeași iubire. El va fi oricum cel mai fericit dacă îi oferi un pic de atenție.