Când aştepţi la coadă

De fiecare dată când aştept la coadă la supermarket, pe măsură ce înaintez, mă transform – şi cred că toţi suntem la fel.

Faza de aşteptare. Ai şapte oameni în faţă, ştii că în general casierii se mişcă repede, aşa că te pregăteşti să aştepţi două-trei minute până să-ţi vină rândul la casă. Constaţi că oamenii se mişcă destul de încet şi începi să-ţi pierzi răbdarea. Te uiţi la toate casele de marcat, numeri câte sunt deschise, le numeri pe toate şi scazi numărul celor deschise. Auzi în difuzoare: „Stimaţi clienţi, timpul dumneavoastră este foarte important pentru noi. Prin urmare, dacă aşteptaţi mai mult de cinci minute la rând şi sunt toate casele deschise, primiţi de la noi un bon în valoare de cinci lei..”. Te uiţi încă o dată: nu sunt toate casele deschise, asta e o minciună, că nu-mi amintesc să fi fost vreodată toate deschise! Poate înainte de sărbători, dar nu, nici măcar atunci. Oricum, nu cred că au avut vreodată atâţia casieri angajaţi.

Faza de nervi uşori. OK, am înţeles, nu deschideţi toate casele, că nu aveţi atâţia angajaţi, dar de ce se mişcă atât de încet? Te uiţi la case, bieţii angajaţi se mişcă repede, dar întotdeauna este câte un client care nu are suficienţi bani pentru cumpărături şi renunţă la câte unul sau mai multe. Şi cum casierii nu prezintă încredere pentru propriii angajatori, la fiecare stornare de produs trebuie chemat câte un superior care are cheia cu care se poate face stornarea din casa de marcat. Uneori vine repede, alteori trebuie să aştepţi… Şi te muţi de pe un picior pe altul, oftezi, dar nu ai ce face, ai intrat în horă, trebuie să joci! 

Faza de nerăbdare. Ceilalţi amărâţi care aşteaptă în rând cu tine încep să vocifereze. Da’ ce durează atât, că stăm aici de 10 minute deja!? Ai zice şi tu ceva, dar nu vrei să fii ca ei. Eşti nervos, dar ştii din experienţă că nu mai durează atât de mult; în fond, n-o să stai o veşnicie la coadă! Îţi aminteşti, brusc, că unele supermarket-uri [nu ştii sigur dacă şi la noi, dar în America sigur există] au case de marcat speciale pentru cumpărăturile minore. Adică, dacă ai sub 10 produse în coş, poţi merge la casa expres şi scapi mai repede de înghesuială. Şi în Europa civilizată sunt POS-uri pentru self checkout, adică îţi scanezi singur produsele, plăteşti şi nici măcar nu mai trebuie să interacţionezi cu casierii! La noi nu se poate…

Faza finală. În sfârşit, coada se mişcă. Persoanele din faţa ta îşi pun, pe rând, cumpărăturile în coş. Cum naiba se face că abia când li se afişează totalul pe POS şi au toate produsele în coş, unii realizează că trebuie să şi plătească pentru cumpărături? Credeau că azi e totul gratis, sau cum? Alţii plătesc cu bonuri de masă şi evident că numărul de bonuri nu „bate” cu ce scrie pe afişajul electronic. Rest nu pot să primească, aşa că trebuie să-şi mai aleagă ceva. O gumă, un plic de cafea, cât mai trebuie? Încă cincizeci de bani? Păi lăsaţi aşa, că nu mai am ce să iau. Nu pot să las aşa, trebuie să bat pe casă suma exactă sau mai mult decât totalul bonurilor. Atunci mai daţi-mi un plic de ness…

Întotdeauna, când aştepţi la rând, cel căruia i-a venit rândul este DUŞMANUL. Din cauza lui stăm cu toţii, nu se poate hotărî naibii odată? Nu s-a gândit că trebuie să şi plătească? Haide, domnule, ne mişcăm şi noi mai cu talent?

Şi îţi vine rândul. Te simţi de parcă tocmai ai fi ieşit dintr-un tunel, brusc vezi multă lumină şi te simţi împlinit. În sfârşit, după zeci, poate chiar sute de secunde de aşteptare, ai fost ALES!

Faza de împlinire. Brusc, te dezlipeşti de grup. Nu mai faci parte dintre nefericiţii care trebuie să aştepte, mai ai un pas şi eşti liber să pleci. Nu mai vrei să ştii că ai fost şi tu unul de-al lor, acum tu eşti Alesul, eşti special. Ei, nu-ţi merge cardul? Fonduri insuficiente? Păi atunci plăteşti cu cash, nici o problemă. Te grăbeşti cât poţi, dar eviţi contactul vizual cu ceilalţi, cei care aşteaptă să le vină rândul. Să aştepte, că şi tu ai aşteptat!

Aşteptatul la coadă în supermarket ne transformă în animale antisociale.