E tristă afirmația din titlu, dar e adevărată, cel puțin pentru mine și cunoscuții mei.
Mama mea e foarte curioasă și întotdeauna vrea să știe cu ce se ocupă X și, dacă se poate, cât câștigă același X, unde X poate fi o rudă, un prieten, o persoană pe care abia a cunoscut-o. N-are nici o jenă în a pune astfel de întrebări care mie mi se par cam indiscrete. Ce păcat că nu îi moștenesc tupeul îndrăzneala!
Societatea ne educă să credem că e normal să bifăm cei șapte ani de acasă (adică să ne educe părinții, să ne insufle cunoștințele de bază, să învățăm despre bunul simț și respectul față de ceilalți ș.a.m.d.), apoi să facem cât mai multă școală cu putință, după care să ne angajăm.
Până la vârsta pensionării, care e tot mai îndepărtată de realitatea noastră, ne definește ceea ce muncim. Locul de muncă, slujba, jobul este ceea ce suntem noi, de fapt. Când mai bine de jumătate din timpul în care ești treaz (adică nu dormi) îl petreci la muncă, nu ești în primul rând familist și apoi angajat la SC Geobul SRL. Nu, ești geobist (angajat la Geobul SRL) și tată de familie sau mamă a doi copii, nevastă etc.
Mă rog, ăsta e cazul pentru majoritatea cetățenilor. Există unii care nu au nici un stres în a fi definite ca persoane fără ocupație. Asta scrie în comunicatul de presă al poliției, asta scrie în ziare dacă faci vreo prostie: ce vârstă ai și cu ce te ocupi. Deși am observat că dacă ai ocupație, nu scrie în ziar ce ocupație ai, în schimb, dacă nu ai, scrie „Inocențiu P. (39 de ani, fără ocupație)”.
Cât timp am fost șomeră, eram foarte jenată atunci când întâlneam persoane noi cu care făceam cunoștință. Știam că în scurta conversație urma să-și facă apariția o întrebare de tipul: „Și? Cu ce te ocupi?”. Urăsc întrebarea asta, dacă nu am un răspuns „corect”. Presiunea socială m-a spălat pe creier și dacă nu pot spune: „lucrez la un ziar” (să zicem), mă simt vinovată. Nu mai contează că în ultimii 15 am contribuit la fondul de șomaj de mi-a ieșit pe ochi, nu contează că am beneficiat doar de două luni de șomaj întreg (450 de lei sau 100 de euro, cum doriți), cât timp am fost fără ocupație m-am simțit inutilă și vinovată.
Mi-ar plăcea să mă pot prezenta spunând că sunt Denisa, sunt bloggeriță și fac ce vreau eu în viață, dar din păcate nici măcar atunci când am fost șomeră nu am făcut numai ce am vrut eu. Pentru că ai nevoie în primul rând de bani ca să faci tot ce-ți trece prin minte… și dacă nu muncești, nu produci, deci de unde bani?
O perioadă m-am simțit bine, aveam senzația că pot să fac orice, că mi s-a dat ocazia să încep de la zero și să fac absolut orice aș fi vrut cu viața mea. Dar nu e chiar așa.
Ca să faci ce vrei, trebuie în primul rând să știi ce vrei să faci cu viața ta. Iar eu încă mai caut soluții prin care să îmi finanțez principalul vis: acela de a călători cât mai mult. Preferabil, fără ca asta să-mi ocupe tot timpul și să nu am când să mai călătoresc.
La final, un clasic:
În Italia am văzut o chestie interesantă: prietenii noștri au invitat la masă pe un avocat și soția lui. Doamnei, care e psihiatru, îi spuneau pe nume, iar domnului i se adresau cu Avvocato, adică avocatule/domnule avocat. În România facem asta numai cu medicii (Domnu’ doctor / Doamna doctor), profesorii (Domnu’ profesor / Doamna profesoară) și popii (Dom’ părinte). Mă rog, cred că și judecătorilor li se spune tot așa, dar numai în cercul profesional, la locul de muncă și între peers. Dar nu cred că românii li se adresează așa avocaților, în cercuri sociale. Interesant. Păreri?
la faza asta „cu ce te ocupi?”…puteai sa zici ca esti tehnoredactor (sau ce faci tu la ziar, ca nu stiu exact). practic aia stii sa faci dar nu tot timpul esti angajata ( cu sau fara voia ta se mai intampla chestii si ramai fara loc de munca o anume perioada de timp) dar asta nu schimba faptul ca tu stii sa faci ceva anume si poti presta munca aia daca ai ocazia.
Când am plecat de la ziar, am zis că gata, mi-am încheiat socotelile cu presa, definitiv. Dar e ca o caracatiță, nu te lasă să pleci prea departe! :)
Deci nu puteam să zic. Plus că mă consideram eu un om de nimic, pentru că nu făceam nimic. Sunt bine spălată pe creier.
La americani am auzit urmatorul raspuns la „Cu ce te ocupi?/Cum iti castigi existenta?”: sunt intre joburi, un raspuns politically correct, ca sa nu spuna ca e somer sau ca nu lucreaza.
Partea cu adresarea cu numele meseriei am intalnit-o destul de rar, de obicei in cadrul cinelor formale. Nu stiu pentru care meserii se aplica, am intalnit in cazul avocatilor, profesorilor universitari si medicilor, dar probabil se aplica si preotilor.
La noi am auzit-o doar la preoti, medici si profesori, si mai rar la persoane publice (dom’ primar, domnu’ deputat)
Da… dar dacă mâine nu ai mai fi ce ești, ce ai fi? Înțelegi ce zic? :D
@Denisa Bârgău: Mno, cu sau fara job, is tot ce m-am format sa fiu, inginer in cazul meu. C-am facut si munci de tehnician, am tras cabluri si-am plimbat hartii, tot inginer is.
Cred ca e o problema sociala si felul in care am fost crescuti. Adica daca maine nu mai lucrez, insa ma concentrez pe un hobby care in final poate sa-mi asigure traiul, de ce trebuie sa ma rusinez ca nu sunt pe un stat de plata ? Putem fi utili intr-o multime de feluri, poate trebuie doar sa incepem de undeva.
Articolul acesta ma face sa ma gandesc la fiul meu, care vrea sa se faca turist cand va creste. Copiii stiu cel mai bine cum sa traiasca frumos, deci visezi la o meserie minunata. Succes si calatorii cat mai multe.
Ce frumos! Eu nu am știut niciodată ce vreau să mă fac când cresc mare. Am deja 33 de ani și încă nu știu chiar 100% precis ce vreau de la viață. :))
@Denisa Bârgău: Nici eu nu m-am hotarat inca :))
Este timp!