Copiii care pornesc cu toate şansele în viaţă vs. copiii care pornesc de la zero

Am mai văzut exprimată pe undeva ideea asta: persoanele care au avut o copilărie grea reuşesc în viaţă, iar cele care nu au dus lipsă de nimic nu se vor agita prea mult.

Liviu Alexa nu cred că a crescut chiar în puf, fiind crescut de doi oameni care s-au întâlnit la casa de copii. A tras tare ca să ajungă unde e astăzi, munceşte întruna de când îl ştiu eu [şi îl ştiu din 2005] şi a pus pe picioare mai multe afaceri de succes pe care apoi le-a vândut. Sălile de sport Gimmy din Cluj sunt jucăria lui actuală şi a arătat că poate să transforme ceva banal într-o afacere de succes. Oamenii merg cu drag la Gimmy şi dacă aş sta în Cluj, mi-aş folosi măcar o dată pe săptămână cardul de membru pe care îl am.

Viorel Copolovici povesteşte pe blog că a avut o copilărie grea, tristă chiar, şi scrie despre părinţii care le repetă încontinuu copiilor că nu sunt buni de nimic. E o mare greşeală să îţi „educi” odrasla repetându-i zi de zi că nu o să ajungă nimic, că fără tine va muri de foame, că nu ai încredere că va reuşi în viaţă. Copolovici e bine-merci astăzi, îşi trăieşte visul, găteşte într-un restaurant din Brazilia şi e mai fericit ca oricând.

Am două prietene care au avut o copilărie grea, aproape nefericită. Una dintre ele a crescut într-un apartament de două camere cu doi părinţi alcoolici şi o bunică la fel, plus un frate mai mic. Avea toate premisele pentru o viaţă trăită de pe o zi pe alta, cu un soţ alcoolic [cumva, femeile care au crescut cu taţi alcoolici ajung să se mărite cu un bărbat la fel…], care eventual să o mai şi bată. A preferat, în schimb, să-şi ia soarta în mâini încă de la 16 ani şi s-a dus cât a văzut cu ochii, într-o ţară din Uniunea Europeană în care nu se ajungea, pe atunci, doar cu buletinul. 

A muncit de toate: a livrat pizza, a fost chelneriţă, cameristă la hotel etc. Astăzi, fata noastră conduce o maşină scumpă, locuieşte împreună cu soţul ei într-o vilă pentru care plătesc o chirie imensă pentru veniturile din România, şi are o afacere de succes. Putea să rămână în România şi să muncească la fel de mult, dar să primească salariul minim şi să trăiască de la un salariu la altul, în schimb, a ales să „fugă” de mizeria în care a crescut şi să-şi schimbe viaţa în bine.

Sunt convinsă că dacă ar fi avut de toate în copilărie, nu ar fi tras niciodată să aibă un trai mai bun. Sunt sigură de asta pentru că eu am avut de toate când eram mică. Nu am făcut niciodată foamea, nu am fost trimisă după rachiu cu sticlele de schimb zornăind în plasa de fâş şi nici după pastile pentru ficat, nu am luat bătaie doar pentru că eram în casă şi părinţilor nu le convenea prezenţa mea şi aşa mai departe. Am fost un copil iubit şi răsfăţat în cosecinţă. Şi-atunci de ce să plec, unde să plec? Şi, mai ales, de cine să fug?

Cea de-a doua prietenă a fost dată afară din casa tatălui ei şi a mamei vitrege când avea 16 ani, pentru că într-o noapte s-a strecurat pe geamul din balcon în balconul vecin şi… a adormit acolo. Dimineaţa, când s-o trezească părinţii ca s-o trimită la şcoală, trezeşte dacă ai pe cine! Fata evadase pentru că părinţii nu o lăsau niciodată să iasă din casă, decât cel mult cu „oră de întoarcere” – care era de fiecare dată imposibilă, 8, cel mult 8 jumate seara.

S-a trezit, deci, la 16 ani cu o valiză cu haine şi pe cont propriu. A împărţit cu prietenul ei de-atunci chiria unei garsoniere de la periferia oraşului. Îmi povestea că dacă pleca de acasă şi trebuia să-şi lase telefonul la încărcat, îl punea pe „silent” pentru că altfel risca să i se spargă uşa ca să i se fure telefonul. Era un Nokia 5110, dar valora ceva pe piaţa neagră, deci nu putea să rişte.

Prietena mea muncea după-masa, întâi la un ziar local care o plătea cu… firimituri, apoi la un bar, apoi la o terasă… I-a fost nu greu, ci foarte greu să se descurce. Astăzi, este căsătorită, are un copil, un apartament în care locuiesc cu toţii fericiţi şi un loc de muncă bine plătit, care îi permite să-şi facă toate mofturile. Dar sunt sigură că ar fi reuşit dacă nu ar fi plecat de la – literalmente! – zero.

Care e morala aici? Copiii cărora părinţii le oferă totul pe tavă nu primesc acel şut în fund de la viaţă care să-i determine să tragă mai tare, să pună bani deoparte, să se gândească la zilele negre ce pot veni. Copiii care îşi încep viaţa cu… nimic vor fi determinaţi să nu mai îndure niciodată foamea, frigul sau umilinţa de a fi cel mai sărac din curtea şcolii, de aceea trag tare să nu mai ajungă niciodată în situaţia din copilărie.

Asta cred eu, sunteţi liberi să mă contraziceţi. Nu spun că toţi copiii săraci ajung obligatoriu să aibă un trai mai mult decât decent, cum nici toţi copiii care cresc în puf nu sunt delăsători şi nu se bazează doar pe ceea ce „pică” de la mămica şi tăticu’.

sursa foto

P.S.: Fotograful Peter Menzel a fotografiat mai multe familii din diferite ţări împreună cu toate bunurile pe care le deţin. Mi s-a părut interesat de ilustrat acest articol cu trei dintre fotografiile lui Menzel, care fac subiectul unei cărţi intitulate Material World. Pe site-ul lui [aici] puteţi vedea mai multe fotografii din această serie.