Denisuca - Nevastă de Coşmar

Dacă nu aş fi atât de dezordonată, textul ăsta putea să ajungă mai departe de blogul meu. Dar m-am mişcat încet, aşa că nu ajunge mai departe. Da’ voi citiţi-l, totuşi, şi ziceţi-mi o părere.

În România comunistă, noţiunea de brand nu exista. Mi se atrage atenţia că greşesc. Aşa-mi trebuie dacă vorbesc din amintiri… din copilărie!

Mai auzeai de haine “de firmă”, de “mărci de maşini”, dar cam toate produsele pe care le foloseam şi consumam erau ceea ce astăzi numim no name. Produsele din plastic erau fabricate de Întreprinderea de Prelucrare a Maselor Plastice - nume fictiv, desigur, nu ştiu cum se numeau toate fabricile comuniste, dar majoritatea purtau denumiri “glorioase” ca Victoria, Flacăra, Scânteia etc -, lactatele, mezelurile, în fine, înţelegeţi unde bat, toate erau produse în fabrici deţinute de stat, care nu cred că aveau nici un interes să-şi facă publicitate. Oricum nu se găsea mai nimic şi am fi cumpărat produse purtând orice marcă, atâta timp cât erau de calitate. Sau atâta timp cât se găseau. Că nu se prea.

Apropo de reclamele din vremea României socialiste, am găsit, de curând [pe blogul iqAds], un site unde puteţi vedea aşa ceva. Cei care au până în 30 de ani sigur le vor găsi interesante: Romanian Old Ads Resource. Nu ştiu de ce-i zice infototal.ro, dar mă rog, nu-mi bat capul prea tare.

Revenind la oile noastre… Între timp, lucrurile s-au schimbat simţitor. România e atât de acoperită de reclame de tot felul, încât au existat chiar petiţii pentru un Bucureşti fără mesh-uri, bannere şi alte chestii care-i strică aspectul lui de oraş frumos care este el. Pe mine nu mă deranjează reclamele, atâta timp cât acoperă blocuri vechi, urâte şi aduc o pată de culoare într-un oraş gri şi trist.

Avem reclame peste tot, personalizăm orice, suntem în perioada în care iubim publicitatea neconvenţională, iar eu chiar mi-aş dori să existe şi mai multă. Bine, nu mă refer aici la fluturaşii cu care te pricopseşti umblând pe stradă şi care vor sfârşi, inevitabil, la gunoi, pentru că pe tine nu te interesează produsele sau serviciile pe care se întâmplă să le promoveze fătucile alea cu şepci albastre taman în ziua când ai ieşit tu pe strasse.

Avem acum chiar şi noţiunea de lovemark, adică acel brand pe care-l iubeşti, cu care ajungi să te identifici. E greu să creezi un lovemark, e greu chiar şi să creezi un brand; un om înţelept spunea că un simplu nu este brand decât dacă e aşezat pe o vacă mov. Şi câtă dreptate avea! Se vorbeşte atât de des despre rebranding, când unele companii sunt încă departe de a deţine un brand în adevăratul sens al cuvântului.

De ce titlul “Cu brandu’-n piept”? E un fel de a critica modul în care am înţeles noi să apreciem brandurile. Nu purtăm o haină de la Kenvelo pentru calitatea ei, ci pentru că e de la Kenvelo, un brand cool [am dat un exemplu la nimereală, ştiu că sunt branduri mult mai “cool” şi mai… branduri decât Kenvelo]. Şi asta trebuie să se vadă. Aşa că porţi cu mândrie ditamai logo-ul pe tricou, în piept. Felicitări! Tocmai ai devenit o reclamă ambulantă pentru firma al cărei logo îl porţi. Şi ai mai dat şi bani pentru asta.