Nu rețin când anume în copilăria mea am auzit prima dată vorba asta, dar mi-a plăcut, din moment ce am reținut-o. Mi-a plăcut că e amuzantă, nu neapărat ce spune: fii curajos, că oricum mori. Sau mai avea un prieten vorba „Omu’ cât trăiește oricum moare”. Eu zic că degeaba te stresezi pentru lucruri mărunte sau pentru chestiile pe care nu le poți schimba, pentru că viața e scurtă și a te stresa aiurea înseamnă să o irosești. De ce să faci asta?
Acum doi ani, am rămas fără jobul „de zi”. Vorba vine, că nici măcar nu mai mergeam ziua la lucru, îmi făcusem programul în așa fel încât să ajung la muncă seara, ca să fiu singură și să pot munci în pace. Doar Copilu’ ce mă mai ținea de vorbă, el era tânăr și exuberant și avea multe de zis pentru că învăța foarte multe și era dornic să împărtășească informațiile. Nu a fost nevoie de mult timp până să devină colegul meu preferat.
Când am plecat de la jobul ăsta, eram entuziasmată, pentru că puteam să fac orice, absolut orice mi-aș fi dorit. Eram liberă. Ce am făcut eu? Obișnuită fiind să merg într-un loc (la job) respectând cât de cât un program, atunci când a dispărut obligativitatea, am tot amânat ieșitul din casă. Ieșeam când era nevoie, în rest îmi făceam de lucru între patru pereți și ziua trecea foarte repede, mai ales că mă trezeam când copiii erau deja veniți de la școală și adulții erau sătui de muncă.
Azi așa, mâine așa, a mai trecut o săptămână, o lună, după câteva luni deja mă sălbăticisem un picuț. Ieșeam în oraș și aveam impresia că toată lumea se uită la mine, că toată lumea știe că nu am un loc de muncă, de parcă asta și numai asta mă definea. Sau mi se părea că oamenii observă că m-am îngrășat. De parcă oamenii mă știau înainte… sau de parcă oamenilor le-ar păsa de greutatea mea. Sau de parcă mie ar trebui să îmi pese dacă oamenilor le pasă ori nu de greutatea mea. Oamenii au propriile vieți de trăit, iar dacă principala lor preocupare este greutatea mea, înseamnă că nu prea au vieți, nu au ce trăi!
Mi se întâmpla să îmi simt inima bătând ca nebuna când mă aflam în locuri mai aglomerate sau când mi se părea că simt privirile altora analizându-mă. Erau atacuri de panică și se instalaseră ușor, pe nesimțite.
Îmi era frică să fiu printre străini.
Mi-am dat repede seama că trebuie să schimb ceva, pentru că altfel situația se va înrăutăți. E foarte nasol să conștientizezi că ai o problemă și să nu îți dai seama cum ai reușit să ajungi acolo. Mereu mă întrebam, când vedeam oameni foarte grași, cum naiba și-au dat voie să ajungă atât de mari. Faza e că nu îți dai seama. Apa erodează piatra nu datorită puterii ei, ci pentru că e persistentă. Zi după zi, strop cu strop, mic cu mic se face mare. Și pe nesimțite, devii tot mai gras, tot mai anxios, tot mai panicard.
Niciodată nu mi-au plăcut colectivele mari; poate că în liceu nu apucasem să îmi dau seama de asta, mai ales că eram o combinație între oaia neagră și bufonul clasei. Nu m-am luat prea tare în serios și asta m-a ajutat mult să mă fac plăcută (servus, Colin), să fiu nu neapărat populară, dar prietenă și prietenoasă cu majoritatea colegilor. Apoi am descoperit confortul colectivelor mici și l-am tot căutat peste tot pe unde am lucrat.
Astăzi, am câteva sute de colegi. Lucrez în primăria unui municipiu nici prea mic, dar nici prea mare și am colegi peste tot: la spital, la Poliția locală, prin zonele verzi, în căminele de bătrâni, la bazinul de înot, printre cei care asfaltează etc. Colege de birou am puține (trei) dar niciodată n-am lucrat atât de aproape de trei femei și mă bucur că e așa. A fost nevoie de curaj să vin într-un colectiv atât de mare. Primele luni, până când au apucat toți să mă cunoască (și eu pe o parte dintre ei, că-s mulți!), m-am simțit tare ciudat. Dar șefii nu m-au lăsat să mă ascund după un monitor, ci m-au trimis să fac o poză, să pun o întrebare, să culeg un răspuns, să mă prezint și să spun cine sunt.
Și știți ce? Mă bucur că a fost așa. Sigur că între atâția și atâția oameni sunt câțiva care nu mă suportă (deși eu m-am purtat la fel de frumos cu toți, fără excepție) pentru că nu suntem toți la fel. Și asta e OK. Dar sunt mulți care îmi sunt simpatici, unii chiar dragi. Eu sunt aia care uneori merge prin birouri cu tot felul de întrebări, aia care face poze, aia care are cam mult tupeu câteodată.
Din aia care avea atacuri de panică atunci când trecea un străin pe lângă ea, am reușit să devin aia despre care o colegă spune că e enervant de vorbăreață. „Tu ziceai că nu-ți plac oamenii, dar stai cu toți la povești, uiți de tine!”. Colega mi-a zis-o în glumă, dar mie mi s-a umplut inima de bucurie. Am reușit să mă schimb și nu mi-a trebuit decât un pic de curaj.
Despre a face lucrurile #fărăfrică ne încurajează Dr. Oetker să vorbim. Și voi puteți să înscrieți propriile povești pe site-ul www.prajiturifarafrica.ro, iar Dr. Oetker va dona câte un euro către SOS Satele Copiilor pentru fiecare poveste #farafrica înscrisă. De asta v-am povestit și eu aceste lucruri pe care nu le-am spus nimănui până acum. Îndrăzniți să faceți un pas în față, nu are ce să vi se întâmple. Oamenii sunt răi, dar sunt doar oameni. Rareori mușcă. Și ceilalți au câte un motiv să fie triști. Dacă sunt răi cu voi, e pentru că nici viața lor nu este cum și-ar dori să fie. Dacă se uită urât, poate o fac pentru că ar vrea să fie și ei ca voi. Sau să fiți voi ca ei. Iar asta nu se poate, că nu suntem toți roboței făcuți din același material.
Fiți fără frică! Frica e doar a state of mind care nu aduce nimic bun.
Foto: Woman sitting in a jar, de la Shutterstock
De-ar fi asa simplu, sa pocnesti din degete si sa dispara frica… La un moment dat in viata, cand nu mai aveam aproape nimic de pierdut, nu mai aveam nicio frica. Ma si mir cat tupeu aveam. Acum cand ma gandesc la unele chestii pe care le-am facut, ma mir c-am scapat fara sa iau bataie. Apoi am inceput sa am chestii de pierdut si tupeul a fost inlocuit de frica de a pierde, de a da gres.
E exact problema cu care ma confrunt acum, cand m-au mutat pe un post cu responsabilitati mari. Mai mari decat credeam, cu gestionat resurse si termene limita, cu clienti importanti si bani multi la mijloc. Mi-e tot timpul teama sa nu o dau de gard, sa nu se supere clientul, sa nu aduc pierderi firmei si sa nu fiu concediat.
Exact: curajul vine când știi că nu (mai) ai nimic de pierdut.
Concedierea de la fostul loc de munca te-a afectat puternic, se intapla asta multor oameni si apare acea perioada pe care ai descris-o tu, in care te izolezi, te „feresti” de societate. Pana la urma, vrand-nevrand, majoritatea trebuie sa iasa iar la „lumina”, pentru job, treburile de zi cu zi, etc.
@Gongoy: Da, m-am panicat puțin. Dar a fost degeaba. Am ieșit relativ repede la lumină.
Mi se pare cel mai bine scris articol pe care l-am citit pe blog si te urmaresc de ceva ani :)
@Miha: Mulțumesc! :)