Denisuca

Primul meu loc de muncă a fost la un ziar local, ca redactor. La început era destul de simplu, mă ocupam cu rubricile “mici” şi fixe, nu aveam prea mari dureri de cap. Asta până când s-a hotărât că pot mai mult şi-au început să mă trimită pe teren. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se face o documentare, nu ştiam ce întrebări să pun, nu-mi spusese nimeni mare lucru.
După o vreme, am prins “din mers” câte ceva, dar de fiecare dată mă loveam de nemernicul de deadline. “Timing” îi ziceau cei din redacţia în care am lucrat eu. Când ai un deadline de respectat, nimic nu mai contează; nu vrei să aştepte fotoreporterul, tehnoredactorul, corectorul şi redactorul de serviciu după tine. Aşa că te chinui, îţi storci creierii şi scrii un articol.

Acum totul mi se pare simplu: am lucrat ani buni în mai toate redacţiile de ziare din oraş, am citit mii de articole, am corectat şi editat câteva sute.
Totuşi, deşi îmi place să scriu, n-o să pot niciodată să lucrez ca reporter la un cotidian. Am rămas cu teama deadline-ului, a faptului că nu am toate informaţiile - deci articolul nu e bine documentat -, că nu voi reuşi să mă încadrez în 3.500 de caractere sau că 4.000 de caractere nu-mi ajung ca să spun toată povestea.

Teama deadline-ului e doar vârful aisbergului. Am văzut destule până acum, iar entuziasmul de la început - atât cât a fost - mi-a cam dispărut.
Din fericire, între timp am “descoperit” blogul. Un instrument minunat, pentru că aici pot scrie cât vreau eu, când vreau eu şi mai ales despre ce vreau eu. Într-un articol de presă nu poţi fi niciodată subiectiv, blogul e raiul subiectivităţii. Un ziar va fi întotdeauna aservit patronului, puterii, opoziţie ş.a.m.d., în timp ce pe blog, singurul stăpân eşti tu.
Şi-atunci la ce să-mi torn singură cenuşă în cap, când mă pot “distra” pe blog aşa cum vreau eu?