Doișpe Ce – întâlnirea de 10 ani

Organizarea

Noi îi spunem Cațo dinainte să știm ce înseamnă cuvântul ăsta în limba italiană. A venit în Doișpe Ce prin transfer de la o altă școală; se bătuse cu cineva, dacă-mi amintesc eu bine, și a fost obligat să se mute la un alt liceu. Noi aveam deja bisericuțe și grupuri „de interese”, dar Cațo a știut să se facă iubit și devenit de-al nostru în scurt timp. Introducerea asta era necesară ca să vedeți cât de varză suntem noi, ăștia care am terminat clasa a XII-a C la Traian, la organizat chestii. A trebuit să vină unul care nu ne-a fost coleg timp de patru ani, iar dacă n-ar fi fost el, întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului probabil că s-ar fi amânat până la o dată ce urma să fie comunicată ulterior. Sau nu, cine știe?!

Am avut și eu meritul de a fi creat pe Facebook un grup închis în care i-am invitat pe toți foștii colegi care aveau conturi de Facebook. Cu ocazia asta, am dat peste o grămadă de nume noi atașate unor prenume vechi. Dintr-o clasă de 20 și ceva de fete și cinci băieți, doar câteva nume de familie au rămas neschimbate. În grupulețul nostru de pe Facebook ne-am tot sucit și ne-am învârtit… am schimbat data în care urma să aibă loc întâlnirea, am schimbat și restaurantul la care urma să mergem ca să chefuim, am schimbat și câteva replici dure, când unii s-au gândit că ar mai trebui făcute unele chestii în ultima săptămână, dar până la urmă ne-am adunat 21 de oameni din aproape 30 sau câți om fi fost.

Extemporal la dirigenție

Și iată-ne în dimineața zilei de 27 mai, la ora 12 jumate trecute fix, curați și parfumați, pe o terasă care ne-a fost indicată de același Cațo. Partea cu „curați și parfumați” n-a ținut prea mult, pentru că soarele ardea de parcă tocmai începuse luna august. :D

O oră și ceva mai târziu, mai multe mașini erau parcate în curtea în care eu n-am mai ajuns din vara anului 2001. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este graba cu care am plecat din curtea liceului, în urmă cu 10 ani, fericită că nu mai trebuie să calc pe-acolo în fiecare zi. Eram în perioada bacoviană, uram sincer liceul ăla și am fost singura care s-a bucurat că scapă din clasa a doișpea. În timp ce colegele mele plângeau ca niște gâsculițe, se îmbrățișau și își promiteau că se vor mai întâlni, eu trăgeam satisfăcută dintr-o țigară și așteptam să primesc „verde” ca să mă pot căra naibii acasă. Știam că prietenia pe care o legasem cu Dana, colega mea de bancă, trecea dincolo de clasa de la etajul trei sau de curtea în care poșteam cu spor țigările ieftine, iar altceva nu mă mai interesa.


Împreună cu Dana, în curtea liceului

Apropo de poștit țigări, „scrumiera” uriașă e tot acolo, au preluat-o generațiile care-au venit după noi și au umplut-o cu mizerii. Traianiști adevărați!


„Scrumiera” era, de fapt, un ghiveci uriaș sau ceva de genul ăsta. Traianiștii o folosesc pe post de scrumieră, iar visul meu era s-o umplem cu scrum și mucuri de țigări. N-a fost să fie!

Am coborât din mașina Deliei, colega din spatele meu, și am fost întâmpinată de profa de latină. Acu’ eu nu știu cum să vă explic, dar dacă am avut vreun coșmar după terminarea liceului, sigur era legat de ora de latină și, implicit, de profa care ne preda materia asta. Nu am nimic împotriva limbii latine, poate că aș fi învățat-o cu drag dacă nu făceam greșeala de a merge la o clasă de filologie, unde am dat teză la limba latină timp de patru ani. Ce-i prea mult strică, iar cu profa de latină nu te jucai; nici măcar la română, unde ni se predau teoria literaturii și elemente de lingvistică și mama naibii mai știe ce, nu aveam atâta de lucru ca la latină [uite și o cacofonie ironică: LALATINĂ – știți că pe mine m-a chemat Lala până acum trei ani, da?]. Traduceri, gramatică, gramatică, iarăși traduceri. Și dacă te punea necuratu’ să nu-ți faci tema, profa te simțea imediat și erai scos la tablă și ascultat. Eheei, câte note rușinoase am avut la materia asta!


Nicodim Negrea, profesorul de matematică, și Mioara Suciu, profesoara de limba latină, au fost singurii care-au putut fi prezenți la întâlnirea cu depravații din Doișpe ce

Revenind, profa m-a întâmpinat spunându-mi că nu m-am schimbat deloc [eu m-am bucurat că m-a recunoscut, tot e ceva! De schimbat, m-am schimbat, zică cine ce-o vrea…], ne-am pupat, am mai fumat o țigară, am mai așteptat să apară și alți colegi… iar în cele din urmă am urcat la etajul 1.

Clasa noastră era situată la ultimul etaj, peste drum de budă, cum îmi plăcea mie să spun. Din păcate, aveam să aflăm că de vreo doi ani, clasa a fost încuiată și nu mai este folosită. Am glumit spunând că sigur au izolat-o după ce-am terminat noi liceul, că e în carantină etc.

F[r]aze memorabile

Strigarea catalogului s-a făcut două etaje mai jos, chiar sub clasa noastră. Eram puțini [cât tupeu să ai ca să lipsești de la latină, chiar și după 10 ani?! Eu nu mi-am permis…], așa că a mers destul de repede.


Elevii din Doișpe Ce, într-o clasă de împrumut, cu două etaje mai jos

Larisa ne-a spus că a terminat facultatea de Drept. Se gândea să dea admitere la ISE, dar era coada prea lungă la înscrieri și, în plus, mai era și foarte cald afară. Dintre toți foștii colegi, Larisa continuă să mă fascineze. La banchetul dintr-a doișpea a venit îmbrăcată cu o rochie care-ți tăia răsuflarea. Nu știu câte eforturi a făcut ca să și-o cumpere, dar a meritat fiecare bănuț: rochia ei vișinie, de prințesă, mi-a rămas în minte mai mult decât orice alt detaliu din seara aia. Acum, Larisa a îmbrăcat o altă rochie, de data asta albastră, și arăta de parcă tocmai terminase filmările pentru un film în care ea este actrița principală. Statura ei, chipul drăguț, felul în care se poartă au ajutat-o și în cariera pe care și-a ales-o, la un moment dat – aceea ce însoțitor de bord. Da, domnule, a fost stewardesă!

Andreea are, cred, cea mai tare meserie dintre toți: este puitoare! Eu am crezut, inițial, că are doi sau mai mulți copii și că stă bine la capitolul autoironie. Da, stă bine la capitolul ăsta, pentru că a continuat: să nu credeți că puiesc fără întrerupere, pur și simplu așa se numește meseria mea. Andreea lucrează într-o tipografie, iar puitorul este lucrătorul tipograf care alimentează cu coli de hârtie presa de imprimat. Pam-pam!

Gabi a dat Dreptul pe Psihologie, așa că acum face voluntariat într-o asociație [am uitat detaliile]. La un moment dat, a întrebat-o pe Fifi, o altă colegă care lucrează cu copii cu dizabilități, dacă poate să facă voluntariat la centrul unde lucrează ea. Cațo, spiritual, i-a răspuns: „Da’, Gabi, dacă vrei, poți să faci voluntariat la mine la firmă [are o firmă de construcții], că am nevoie de necalificați pe șantier!”

Mai avem un coleg care, sătul de politică, s-a hotărât să se întoarcă la școală, una care a făcut Psihologia, dar e asistent manager, o filoloagă care a terminat Dreptul și lucrează ca economist la bursă, vreo trei oameni care lucrează în vânzări, un informatician, mulți avocați și încă vreo două gagici cu joburi complicate. Per total, la cât de „atrofiați” ne considerau majoritatea profesorilor, eu zic că stăm chiar bine. Când am zis „mulți avocați”, nu m-am referit la oameni care au terminat Dreptul și fac altceva, ci la oameni care chiar profesează avocatura. Ptiu pe voi, că tare mândră m-ați făcut!

Clăsuța noastră, cuibușor de nebunii


Poză de grup – din aproape 30 de oameni, doar ăștia am ajuns la ora 14 la liceu.

După „ora de dirigenție”, am reușit să ne revedem clasa. Arată atât de dezolant, încât aproape că mi-a venit să plâng când am văzut-o.


Bacovia a zis bine: „Liceu, cimitir cu lungi coridoare…”

Gălăgioși cum suntem, am umplut-o destul de repede cu zgomot și culoare, dar după ce au plecat toți, cred că am simțit ceea ce simțiseră colegele care plângeau acum 10 ani. N-am plâns, dar am avut un gol în stomac. Dirigu’ n-o să mai intre niciodată pe ușa aia, n-o să mai strige la noi din capătul celălalt al holului „Intră, mă, în clasă, că te ia mama dracu’!”, n-o să mai trântească catalogul pe catedră, n-o să ne mai strige niciodată pe nume…


Clasa noastră, întunecată și goală, o imagine care o să mă bântuie mult timp de-acum încolo

După un scurt inventar, toți fumătorii și-au aprins câte o țigară în buda de vizavi de clasa noastră. Nici măcar domnul Singer, directorul nostru, nu avea cum să mai vină în baie și să ne prindă fumând; s-a dus și el. Ne-am amintit, amuzați, cum venea cu agenda în mână, obosit și nervos că trebuise să urce trei etaje ca să ne prindă fumând, lua pixul în mână și aștepta să-i spunem: „numele și clasa!”.


Nu ne-am dezmințit: fumătorii din Doișpe Ce au savurat o țigară „legală”, la zece ani de la absolvire.

La revedere în 2021[?]

De la școală am plecat la birt [Casa Pami, nu recomand], unde am constatat că Radu a rămas blocat pe replicile RoBotzilor, unii au dansat, profu’ de mate a fost încântat și amuzat când i-am povestit cum am rezolvat eu o problemă, urmând calea cea mai lungă și mai grea, doar ca să iau un 10 la materia predată de el. A fost un chef obișnuit, între oameni cu care nu m-am întâlnit de foarte mulți ani, dar pe care îi simt la fel de apropiați ca pe niște neamuri.


O ultimă poză de grup, înainte de a pleca spre restaurant.

Dragii mei verișori din Doișpe Ce, așa-i că facem o întâlnire neoficială măcar o dată pe an?

9 thoughts on “Doișpe Ce – întâlnirea de 10 ani”

  1. Aşa a fost şi la noi la întâlnire. Toţi ne-am dorit să mai facem una neoficială măcar la 5 ani, da’ nu se nimereşte niciodată să ne putem aduna cu toţii…

  2. Nici jumate n-am citit si deja m-am umplut de lacrimi.La poze nu pot sa ma uit,ca nu pot…..pff.Ce-o sa ma fac io la intalnirea de zece ani fara o mie de batiste?Vreau sa cred ca tu n-ai plans si ca doispe ce-ul e tot doispe ce pt tine .:)

  3. Ce sa mai si zici? Life sucks, you graduate and then you die. Si undeva intre pica evenimentu’ asta frangator de inimi. :) M-o-ncercat aceleasi senzatii ca la terminarea liceului citind post-u’ asta.

  4. Nu am plâns. Am plâns aseară, când m-am uitat la pozele cu clasa goală, dar altfel… come on, suntem pe-aici toți, ne putem întâlni oricând, numai să vrem asta!

  5. Offf…Eu acum termin clasa a XII-a…care se numeste,coincidenta sau nu XII-C :))….Stau citesc post-ul asta,si ma intreb daca vom avea si noi o astfel de intalnire..Mi-as dori s-o avem…Ar fii interesant sa vad,peste ani,la fel ca tine,cum am evoluat noi,XII-C,in anii ce vor urma..As vrea sa am puterea sa fac,cum ai facut tu,sa trag un fum…si sa astept sa plec acasa..Dar cred ca sunt una dintre gasculitele alea plangacioase..Imi pare rau ca se termina liceul…Frumos post.M-a facut sa plang din nou! ((:

  6. Nu creeeeed, ai fost cu Larisa in clasa?? Trebuia sa-mi dau seama ca de-acolo va cunosteti. Chiar saptamana trecuta m-am intalnit cu ea si zicea ca merge la Deva la intalnirea de 10 ani. :)

    Anul viitor o sa am si eu intalnirea de 10 ani, dar n-o sa fie mari suprize ca eu am tinut legatura cu colegele mele din liceu. si pe unele le-am redescoperit pe facebook. :P Insa abia astept. :)

  7. :)…Madam Suciu si a ei latina…:). Eu am fost in clasa la Hasa….generatia care am terminat in 1996. Uof…mi-ai facut pofta de o tzigara cand am vazut usile bailor….:)

Comments are closed.