Ce-i fain la orașele mari: oamenii și dinamica

Mă fascinează piețele, autogările, dar mai ales gările și aeroporturile. Despre gări și piețe am mai scris pe blog. Scriu acest articol din Gara de Nord București pentru că aici și acum mi-am dat seama de ce îmi place acest loc. 

În orașele mici, fețele sunt mereu aceleași. Nu prea există variații sau ieșiri din rând. Plus că în orașele mici suntem și mai puțini; orice „ciudat” te face să îl analizezi îndelung, să îi judeci alegerile, să cugeți… la alegerile pe care le-a făcut în viață. Într-un oraș mare, nu ai timp să îi vezi pe toți, pentru că ritmul este altul: a trecut un ciudat, în trei secunde l-ai uitat, pentru că vine altul. Și altul. Și altul. Și cu cât e orașul mai mare, cu atât sunt și „ciudații” mai mulți. Ce-o să faci, îi analizezi pe toți sau îți vezi de ale tale?

Dintotdeauna m-au fascinat străinii, pentru că românii din România comunistă arătam toți la fel, iar străini vedeai mai rar decât vedeai banane.

Ei bine, într-un loc ca Gara de Nord trec în mare grabă sute de oameni în orice clipă. Aici poți vedea turiști americani cu rucsacurile uriașe în spate, dar și negri cu serviete în mână. Poți vedea bunicuțe de la țară cu papornițe și doamne elegante, pe tocuri, parfumate și trăgând după ele genți scumpe. Și, desigur, vei vedea și amărâții capitalei – afaceriștii care cerșesc.

În aeroport e tot așa… numai că altfel. Oamenii sunt cei care și-au permis un bilet de avion și dacă zboară undeva, înseamnă că au măcar o noapte de cazare. Deci sunt oameni un pic mai spălați.

Îmi place ideea că aeroporturile au văzut mai multe săruturi sincere decât altarele bisericilor (sau sălile de nunți). E adevărată. :) De asta îmi plac și aeroporturile. Pentru că oamenii sunt, de obicei, cu gândul la zbor, la bilete, security, bagaje și în general îi poți urmări fără teama de a fi observat (asta, evident, dacă îți place să urmărești oameni).

Și încă ceva: dintotdeauna m-au fascinat străinii, putând să îi recunosc fără efort. Aveau fețele mai neridate, ochelarii mai finuți, hainele mai bune, plus o expresie relaxată, noi fiind mai mereu apăsați de grija zilei de mâine. Am trăit mulți ani cu impresia că americanii sunt mai buni decât noi, pentru simplul fapt că vorbesc engleza aia… americană, aproape imposibil de reprodus de un est-european, chiar și după mulți ani de trăit printre ei.

Impresia că americanii sunt mai buni s-a dus foarte ușor, în cursa de Flixbus pe care am împărțit-o cu două turiste americane care au vorbit mult și tare tot drumul Bologna-Florența, despre ceva cântăreți și muzica lor. Absolutely f***ing boring. Dar cu cât patos vorbeau ele despre noul album, despre nu-știu-ce a zis el pe scena Video Music Awards… atunci m-am întrebat când naiba mai ai timp să îți faci o părere despre ceva, dacă tu vorbești literalmente ÎNTRUNA!

Gata. Plec din București către orășelul meu cu aceiași oameni, în care singura pată de culoare o dau turiștii care vin la Castelul Corvinilor și nu mă mai întreb de ce în ultima perioadă am preferat să merg la castel decât în altă parte a orașului.

3 thoughts on “Ce-i fain la orașele mari: oamenii și dinamica”

  1. Accentul ala „american” il capeti dupa mult timp de trait printre ei. Am avut odata un contract de 3 luni peste „balta” si m-am infiintat la post, unde m-am imprietenit cu o colega care m-a ajutat cu diverse chestii administrative. Eu ziceam ca stiu engleza foarte bine si nu am vreun accent. Peste vreo doua luni am avut un soc cand mi-a zis ca engleza mea s-a imbunatatit simtitor si ca accentul meu est-european nu mai este asa evident. Dupa aia mi-am dat seama ca mai peste tot unde mergeam, lumea ma intreba de unde sunt. Misterul fusese lamurit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *