“Femeie preşedinte”, contradicţie în termeni?

Nicolas Sarkozy, candidat de dreapta, liderul Uniunii pentru o Mişcare Populară, a câştigat, ieri, alegerile prezidenţiale din Franţa, “luându-i faţa” contracandidatei sale, socialista Segolene Royal. Diferenţa de voturi a fost mică, 53,2 la sută dintre francezi au votat pentru Sarkozy, în timp ce Royal a adunat 46,8 la sută dintre sufragii.
ÃŽncă de când am auzit că o femeie a intrat în cursa pentru alegerile prezidenţiale, am fost convinsă că va câştiga oricine altcineva, atâta timp cât nu este o femeie. Se pare, însă, că aproape jumătate dintre francezii care s-au prezentat la urne au pus ştampila pe numele lui Segolene Royal, iar acest lucru continuă să mă surprindă. Poate e de vină mentalitatea, ideea atât de bine înrădăcinată în minţile noastre că locul femeii e la cratiţă. Nu militez pentru feminism, dar m-aş bucura să văd şi în România mai multe femei implicate în politică. M-am săturat să citesc despre Andree, Monici şi Mihaele şi despre vieţile lor de vedete, aş vrea să văd o femeie-politician care să aibă ceva de spus şi să fie lăsată să-şi facă meseria.
Din punctul meu de vedere, Mona Muscă avea tot ce-i trebuie unei femei pentru a se impune pe scena politică şi îmi displace profund modul cum a fost eliminată. Dar asta e doar o părere. O altă Monica, Macovei de data aceasta, a fost redusă la tăcere. România duce lipsă de femei în politică şi chiar nu cred că nu există purtătoare de fustă cu “minţi luminate”.
Mă întreb cum ar fi reacţionat presa dacă Royal ar fi câştigat alegerile, cât s-ar fi bătut moneda pe faptul că este prima femeie preşedinte a Franţei.
Mioara Mantale, prefectul Bucureştiului, a fost şi ea luată în zeflemea doar pentru că e femeie, înainte de a arăta ce poate să facă pentru Bucureşti; nu comentez ce a făcut sau ce nu a făcut, mă refer doar la perioada imediat următoare preluării funcţiei. Exemplele pot continua, dar, din păcate, nu sunt atât de numeroase.
(Nu vreau să fac apologia feminismului, însă cred că aţi prins ideea.)
Şi, oricum, la cât de misogini sunt românii, simpla depunere a candidaturii unei femei pentru funcţia de preşedinte al României ar fi luată ca o glumă de mulţi dintre bărbaţi (şi poate chiar şi de multe femei), pentru că într-o ţară în care eşti trimisă la cratiţă dacă emiţi vreo părere, puţine femei s-ar încumeta să facă acest pas.

Articolul este publicat şi aici:

This entry was posted in la grămadă and tagged on by .

About Denisa Bârgău

Treișpe ani încheiați în presă [la butoane, adică tehnoredactor, corector, de-astea], bloggeriță din 2006, nevastă din 2008. Scriu despre ce-mi place, dar și despre unele chestii care mă enervează. Îmi place să scriu, dar urăsc să mă descriu, așa că mai bine mă descoperi citindu-mă.