Freelancing: pro sau contra?

Freelancing-ul este, pentru mine, arta de a munci pentru tine. O definiţie oficială găsiţi pe Wikipedia. M-am gândit de multe ori cum ar fi să renunţ la locul de muncă pe care-l am şi să plec în lume sau măcar să mă ocup mai cu spor de blog. Nu aş mai fi constrânsă de programul de trei zile care-mi mănâncă, de fapt, patru sau chiar cinci zile din săptămână, aş fi liberă să fac ce vreau, dar… DAR! Freelancing-ul nu e pentru toată lumea. Am scris mai jos câteva idei pro şi contra freelancing-ului şi vă aştept cu completări şi poveşti din experienţa voastră. 

Pro

Nu ai şef. Ce poate fi mai frumos decât să fii propriul tău stăpân? Sigur că acest statut vine cu o mulţime de responsabilităţi – nefiind „sclav la stăpân”, tu şi numai tu eşti responsabil de plata propriului tău salariu, de achitarea taxelor către stat, de emiterea facturilor pentru clienţi şi încasarea banilor şi aşa mai departe.

Îţi poţi organiza singur timpul aşa cum îţi convine. De exemplu, dacă ţie-ţi place să te trezeşti cu noaptea în cap şi să lucrezi de la ora 6.30, eşti liber să o faci. Dacă urăşti dimineţile, te poţi organiza în aşa fel încât să lucrezi doar seara sau noaptea.

Lucrezi de oriunde. Cu un laptop şi o conexiune la Internet, eşti liber să îţi „faci” biroul în cafeneaua ta preferată, pe o plajă exotică, la ţară, în aer liber, în vârf de munte sau oriunde ai tu chef.

Tu alegi clienţii cu care lucrezi. Nu te obligă nimeni să promovezi online, să scrii despre sau să faci machete sau spoturi audio – sau orice vă mai trece prin cap – pentru firmele în care nu crezi. Şi nici suport tehnic nu trebuie să asiguri pentru compania X, dacă tu nu ai chef să lucrezi cu ea. Exemplele sunt doar din câteva domenii, dar aţi prins, sper, ideea.

Nu ai limite. Poţi alege să lucrezi 16 ore pe zi, nu te va opri nimeni. Poţi lucra pentru mai mulţi clienţi şi vei câştiga mai mulţi bani. Când lucrezi opt ore pe zi şi ai sarcini fixe, e posibil să nu ai unde să mai evoluezi.
Eu sunt DTP [tehnoredactor] la un ziar local. Am fost corector, editor, redactor pentru scurt timp – şi nu mi-a plăcut deloc, unde să mai „cresc”? Nu visez să fiu redactor şef, nu mă pasionează decât să mă „joc” cu aranjarea cuvintelor şi pozelor în pagini. Am schimbat o dată layout-ul ziarului, am construit site-ul pe o temă WordPress pe care am modificat-o cât m-am priceput, dar mai „sus” nu am unde să urc.

Contra

Nu ai şef. Pentru unii oameni, lipsa unui şef care să le spună ce să facă duce la scăderea productivităţii. Pur şi simplu, există oameni care au nevoie să fie mereu împinşi de la spate. Pe de altă parte, unii nu suportă ideea de a fi proprii lor şefi, pentru că li se pare că-i o responsabilitate prea mare.

Haos! Nu toţi lucrăm bine „de capul nostru”. Când eşti angajat, ştii că trebuie să ajungi la locul de muncă la ora 9 şi la ora 17 ai pus pixul sau mouse-ul jos şi ai plecat. Când eşti propriul tău angajat, trebuie să-ţi faci singur programul. Dacă te ocupi de toate celelalte task-uri înainte să începi munca, vei începe târziu şi te vei simţi mereu presat de timp. Sau poate că dacă nu ai un şef care să-ţi sufle mereu în ceafă, stai cu orele pe Facebook şi uiţi de – sau amâni – sarcinile pe care trebuie să le îndeplineşti.
Am şi un exemplu aici – în cei aproape cinci ani de freelancing, soţul meu şi-a stabilit un program foarte strict: în fiecare seară, între orele 19 şi 23 [în funcţie de chef şi inspiraţie], îşi alege minimum două subiecte despre care va scrie pe blog. Dacă sunt acasă, povestim, află părerea mea despre ele, îşi şlefuieşte ideile, adaugă noi unghiuri şi apoi începe să le scrie. Alteori dezbate subiectele respective cu socru-său sau cu prietenii lui sau, povestind despre diverse alte chestii, descoperă noi subiecte pentru articolele de pe blog. Până aici, nimic deosebit, veţi spune. Adevărat. Orice blogger care îşi ia blogul în serios este tot timpul „la serviciu”, fie că se află la cumpărături, la frizerie sau la o bere cu prietenii. Dar ce admir eu la Sebi este că atunci când ştie că urmează să plece undeva, îşi scrie din timp articolele pentru două, trei sau chiar patru zile. Uneori îi ia şi o jumătate de zi de scris încontinuu, dar nu se plânge niciodată. Ăsta e drumul pe care şi l-a ales, blogul este job-ul lui şi e mai conştiincios acum decât cred că a fost când mergea la şcoală, pentru că îşi „face temele” fără să-i spună cineva, fără să se plângă că are prea mult de scris etc.
Ăsta e job-ul ideal: atunci când munceşti cu plăcere, de fapt nici nu simţi că munceşti.

Tu îţi alegi clienţii şi tot tu stabileşti tarifele/preţurile. Chestia asta poate fi problematică pentru unii oameni care nu au abilităţi de negociator. Aici mă dau exemplu tot pe mine: nu sunt în stare să-mi evaluez munca şi niciodată nu o „vând” la preţul corect. Vorbim acum despre tehnoredactare, grafică, corectură, prelucrare foto etc. Am făcut de toate în cei aproape 11 ani de când am început să muncesc şi niciodată nu am fost în stare să estimez dinainte preţul unei lucrări. S-a întâmplat de multe ori să accept mai puţin decât ştiam că merit pentru că nu am PFA sau firmă, pentru că neavând un şef care să negocieze pentru mine am cerut bani mai puţini etc.
La fel de prost stau la capitolul „negociere” şi atunci când o agenţie sa o firmă vrea să cumpere spaţiu publicitar pe blogul meu, dar aici sunt, totuşi, ceva mai sigură pe mine şi ştiu cât timp îmi va lua să scriu un advertorial.
Revenind la grafică & co., vă mai dau un exemplu: înainte de Valentine’s Day, o prietenă m-a rugat să-i fac câteva modificări pe un afiş de spectacol. I-am cerut o sumă derizorie [Zăineasca ar râde de mine şi cu partea dorsală dacă ar auzi câţi bani am cerut pentru treaba asta], am primit materialele şi indicaţiile şi am purces la treabă. Era o chestiune urgentă, afişul trebuia predat a doua zi, aşa că mi-am rupt din timpul de somn [în prima jumătate a săptămânii sunt ocupată cu ziarul, deci de obicei spun „pas” altor urgenţe] şi am modificat afişul aşa cum mi s-a cerut. Ba chiar am mai făcut şi câteva modificări ulterioare, pentru că prietena a venit cu idei şi după ce treaba a fost gata, pentru că persoanele care apăreau pe afiş s-au răzgândit etc. Câteva zile mai târziu, am primit o parte din suma stabilită [cam cât pentru patru pachete de ţigări, dacă vreţi să râdeţi] şi promisiunea că restul banilor vor „veni” cel mai târziu pe 8 martie. Azi e 28 martie şi, dragă prietenă, dacă citeşti asta, te anunţ că nu mai am nevoie de banii ăia, că ţi-am făcut cinste cu afişul şi îl poţi considera ultima lucrare pe care ţi-am făcut-o. Era o vorbă: shame on you if you fool me once, shame on me if you fool me twice – adică să-ţi fie ruşine dacă m-ai prostit o dată, dar să-mi fie ruşine dacă m-ai prostit şi a doua oară! Şi da, asta a fost a doua oară când m-am „înţepat” cu prietena respectivă.

De-asta zic că freelancing-ul nu-i pentru toată lumea. Dacă nu eşti dispus să negociezi, să îţi faci singur programul, să respecţi deadline-urile fără să-ţi sufle cineva în ceafă şi să te ocupi şi treburile administrative, atunci „meseria” de freelancer nu este pentru tine.

Poate că m-aş ocupa mult mai serios de blog, aş avea mai mult timp să caut subiecte faine, aş cunoaşte mai mulţi oameni şi aş vedea şi mai multe locuri dacă nu aş avea un job care să mă ţină blocată trei zile pe săptămână [plus una în care îmi revin după ce termin ziarul]. Dar mie îmi place siguranţa pe care mi-o dă salariul care intră lunar pe card, fără excepţii, îmi place să ştiu că taxele către stat sunt plătite de cineva pentru mine, îmi place că în fiecare săptămână mă întâlnesc cu nişte oameni şi mai schimbăm o vorbă, mai aflu una, alta. Dacă aş fi „de capul meu”, nu aş fi capabilă să-mi fac un program pe care să-l respect, aş ieşi din casă şi mai rar decât o fac acum şi probabil că aş socializa mai puţin.

Voi ce experienţe aveţi cu freelancing-ul? Vi se potriveşte sau preferaţi munca la patron?

foto 1 | foto 2