Nu vreau să insist, dar…
Mi-ar plăcea să alerg. Am citit, de-a lungul timpului, multe texte ale unor alergători super pasionați de acest sport… ușor, să zicem. Este un sport aparent ușor, pentru că în afară de un echipament care să nu se lipească de tine și de niște încălțăminte de calitate, nu ai nevoie de nimic altceva. Voință să te pornești și gata ești, ai devenit alergător! Sună atât de frumos și, zău, este marele meu handicap, dacă pot să-i spun așa.
Recomand să citiți comic-ul lui Oatmeal, este de-a dreptul savuros: http://theoatmeal.com/comics/running
Și Adi Hădean este un alergător de cursă lungă (la propriu) care a mai scris despre alergat. Nu mai țin minte la cine am citit un articol inspirațional, pardon, inspirator despre fețele trecătorilor pe care le vezi blurate atunci când fugi, despre cum e să descoperi un loc nou alergând ca bezmeticul la primele ore ale dimineții, kilometru după kilometru etc. Îmi pare rău că nu rețin cine era autorul, dar la vremea la care l-am citit mă gândeam serios să încep și eu să alerg. Între timp, m-au cam lăsat genunchii…
Și pe Casey Neistat, youtuber-ul meu preferat, l-au lăsat toate în urmă cu mulți ani, când a avut un accident de motocicletă sau scuter, nici nu mai contează, și a avut oasele rupte în 20 și ceva de locuri. Praf și pulbere, medicii i-au zis că nu o să mai poată alerga niciodată. Unui încăpățânat asta e tot ce îi trebuie să audă, așa că și Casey s-a reparat, și-a sudat oasele și a început să alerge. Milă după milă, maraton după maraton, ajungând ca astăzi să alerge 10-15 mile pe zi, în fiecare zi.
Încăpățânarea asta o am și eu, nu de a alerga, ci de a merge pe jos. Zi de zi, preț de câțiva kilometri, suntem doar eu și orașul. Traseul este de fiecare dată altul, iar ruta nu o stabilesc dinainte; de cele mai multe ori am „puncte de interes”, adică unele locuri unde trebuie să ajung, în rest, dacă o iau la stânga sau la dreapta hotărăsc adesea pe loc, la semafor.
De aproximativ 2 săptămâni nu mai am date mobile pe smartphone, așa că în drumul spre casă pot spune că sunt deconectată la propriu și la figurat; nu mai stau cu ochii în telefon, singura lui „treabă” fiindsă îmi nunere pașii. Da, am o mare satisfacție când văd miile de pași în aplicația aia, iar seara îi pun, frumos, pe Facebook – ca să mă laud cu ei.
Locuiesc într-un oraș relativ mic, dar abia de când l-am luat la pas pot spune că am ajuns să îl cunosc cu adevărat. De-abia acum interacționez cu oamenii, observ detalii, îmi tocesc tălpile pantofilor pe asfaltul orașului așa cum un câine „de oraș” își roade ghearele pe beton, în timp ce cățeii de apartament trebuie duși la veterinar pentru a li se tăia unghiuțele, pentru că altfel cresc prea mult și îi incomodează la mers. True story, am avut o pekineză și știu ce vorbesc!
Ce mă motivează să merg? Plăcerea mersului în sine. La început, mi-am definit, sau mai degrabă am înșirat, destul de vag, câteva obiective: să dobândesc condiție fizică, să văd dacă pot, să slăbesc, să scap de celulită, dar nu eram nici eu foarte convinsă. Am continuat pentru pura plăcere a mersului pe jos. Nici nu știu să explic ce anume îmi place, dar mă simt liberă, după ani de mers cu mașina, cu taxiul, cu orice, dar nu pe jos.
În cele șase luni de mers pe jos câțiva kilometri zi de zi, am trecut printr-o iarnă cruntă, m-a plouat de câteva ori, m-a ars deja soarele. Înainte eram apărată de intemperii în habitaclul mașinii, acum nu mă mai tem de ploaie: e doar apă; nu mă mai tem de zăpadă sau gheață: e tot apă, dar un pic mai rece, care se topește; nu mă mai tem de caniculă: pun pe cap o șapcă, suflec mânecile, aplic protecție solară (în fiecare zi, da) și mă hidratez și poa’ să bată soarele.
Aș putea spune că mersul pe jos m-a eliberat de teama irațională pe care noi, orășenii, am dobândit-o față de vreme. În loc să ne bucurăm de ploaie, oftăm că iarăși ne udă și ne ascundem sub streșini și umbrele.
Sigur că m-am lovit de câteva probleme: nu am mai putut să mă încalț cu cizmulițele din material textil, că se udau și mă dureau picioarele, așa că toată vara am mers cu niște bocanci destul de grei, dar care m-au ferit de umezeală. Când plouă, ninge sau e frig, înlocuiesc ochelarii cu lentilele de contact. Nu pot să mă încalț niciodată cu pantofi cu toc, pentru că aș muri în primii 10 metri, dar e OK, oricum nu eram eu fană a încălțămintei incomode. Nici sandale nu port, or arăta ele frumos, dar după patru kilometri mă apucă dorul de Skecherși.
Astăzi este ultima zi în care, dacă aveți genunchi buni și sunteți iubitori de mișcare, vă puteți înscrie pentru a participa pe 19 și 20 mai la Maratonul Internațional Brașov. Eu nu am putut niciodată să alerg mai mult de 100 de metri (la proba de rezistență, la școală, îmi dădeam sufletul, iar acum, dacă încerc să alerg, mă aleg cu dureri de genunchi). Atenție, data limită este 15 mai, de-aia am zis FUGA la Brașov!
Înscrieri pe maratonulbrasov.ro. Facebook: https://www.facebook.com/maratonulbrasov
Sarut mana Denisa!Unde gasesc sa citesc pe sotul tau ?
http://www.sebastianbargau.ro… și pe Facebook.
Denisa, eu am poliartrita reumatoida de 3 ani si alerg. Iar durerile de genunchi (care erau foarte puternice la inceput) au devenit mult mai rare. So.. Stop making excuses and just do it! Felicitari pt mersul pe jos, dar iti sugerez sa te incumeti sa alergi si sa lasi frica (sau orice te opreste) de o parte. Nu exista sentiment mai placut decat euforia de dupa o runda sanatoasa de alergare. Succes!
Hmm. Ce mă oprește este că dacă forțez genunchii, mi se umflă și mă dor. De data asta chiar nu e nici o scuză. E realitatea dureroasă.
Adevarul este ca eu mai degraba as „alerga” pana la Brasov, pentru ca m-am indragostit de acel oras. Iar referitor la adevarata miscare, si eu prefer mersul pe jos, simt ca ma relaxeaza si fizic si psihic. Iar daca timpul e limitat si vremea imi permite, mai apelez si la bicicleta. Abia apoi la masina, cand chiar este cazul.
Cam la fel si eu… prefer mersul pe jos decat alergatul. Nu de alta dar daca alerg 200 de metri sunt gata. Nu sunt gras, doar foarte putin pufos. Si doar atunci cand munca ne permite si aici ma refer la timpul liber.