Învaţă să-ţi iubeşti părul!

Ştiu că pare un titlu „rupt” dintr-o revistă glossy. Vă pot spune că mie mi-au trebuit mai bine de două decenii până să ajung să-mi înţeleg părul.

Am început să-l vopsesc – negru albăstrui, era o nuanţă foarte la modă – la vârsta de 15 ani şi de atunci nu m-am mai întâlnit deloc cu nuanţa părului meu. După culoarea sprâncenelor îmi pot face o idee cu privire la nuanţa părului meu, plus că mai am nişte poze dinainte de „marea vopsire”; în rest, părul meu a fost când negru, când roşu, rareori şaten, dar întotdeauna cu ajutorul vopselelor de păr.

Am continuat să-l vopsesc nu pentru că mi-aş urî nuanţa „originală”, ci pentru că de la 19 ani au început să apară primele fire albe, iar acum, dacă nu-l vopsesc arăt ca o bunicuţă. Culmea e că nimeni din familia mea nu a avut atât de multe fire albe la o vârstă atât de mică. Ba chiar una dintre bunici avea, la 70 şi ceva de ani, mai puţine fire albe decât mine. Deci nu moştenesc pe nimeni, sunt trendsetter în familia mea.

Odată vopsit, firul de păr se îngroaşă şi asta a însemnat, pentru mine, şi mai mult gel de păr care să-l ţină aşa cum voiam eu. Nu concepeam să ies din casă fără să-mi fixez părul [care era lung, să ne înţelegem] cu mult gel. Cărarea trebuia să fie perfectă, pe mijlocul capului, nici un fir de păr nu avea voie să părăsească „turma” şi dacă afară bătea vântul moderat, părul meu nu arăta asta. Mi s-a întâmplat de câteva ori să-mi smulg fire de păr noi pentru că erau mai scurte decât celelalte şi îmi stricau simetria.

Nu cred că există cineva care să îşi facă mai multe griji decât îmi făceam eu pentru coafură. Pentru mine, fiecare zi era „a bad hair day”, pentru că am acel vârtecuş nenorocit în partea stângă a capului şi logic că nu puteam să-mi aranjez părul cu cărare pe mijloc. Eu îl culcam şi încercam să-l disciplinez cu mult gel de păr, el stătea un pic cum voiam eu după care se aşeza cum îi convenea lui.

Ani întregi ne-am urât reciproc: eu îl uram pentru că nu stătea cum aş fi vrut eu, el mă ura pentru că nu îl înţelegeam. Şi pentru că eu aveam mai multă putere decât el, în fiecare vară îl pedepseam, tunzându-l scurt. Multă vreme m-am tuns periuţă ca să scap de căldura înfiorătoare şi mai ales ca să am o grijă în minus: cea a aranjării părului nedisciplinat.

Acum, după 30 de ani, am reuşit să-l înţeleg. Părul nu se va aşeza niciodată cum vreau eu. Sigur, pot să-l păcălesc ondulându-l „permanent”, dar nici măcar permanentul nu este… permanent, iar după vreo două sau trei luni trebuie să-l ondulez din nou. Doi ani mi-au trebuit ca să scap de firele de păr arse şi vag ondulate, de la ultimul permanent, o greşeală pe care nu intenţionez să o repet. Ce pot face este să-mi accept părul aşa cum este, cu vârtecuşul într-o parte, şi să mai las şi după el.

Aşa că acum îl port cu cărare într-o parte, mereu pe partea stângă, astfel încât nenorocitul de vârtecuş să se încadreze în „peisaj”. Cărarea pe mijloc este o doleanţă la care am învăţat să renunţ, deşi nu mi-a fost uşor. Şi mai ştiu că părul meu nu va putea fi niciodată blond şi probabil că niciodată nu voi avea culoarea la care visez de jumătate de viaţă: portocaliu sau roşcat deschis sau blond roşcat, cum vreţi să-i spuneţi. Am încercat odată să-l vopsesc aşa; după trei decolorări succesive, am rămas cu cinci nuanţe: galben deschis, galben, roşu, vişiniu şi negru.

Nu îl mai vopsesc negru pentru că, din nou, e nevoie de aproximativ doi ani ca să scap de culoarea asta fără decolorare, nu îl pot deschide la culoare pentru că l-aş distruge prin decolorare, aşa că eu îl vopsesc roşcat sau şaten şi-i fac cărarea după cum îi place, iar el nu-mi mai face zilele amare.

Sau poate că această acceptare face parte din procesul numit maturizare sau îmbătrânire. Cam ca aici.