La dentist

Cu acest articol particip la concursul organizat de Doipedoi împreună cu Smile Factory – clinică germană de ortodonţie şi estetică dentară.

Este al doilea articol cu tema asta – şi cu acelaşi titlu – pe care-l scriu pe blog; în primul povesteam, în mare, experienţa mea la o dentistă din Hunedoara. Din fericire, eu nu sunt ghinionistă ca Sebi – el a mers la aceeaşi dentistă şi, după câteva luni, avea să constate că femeia i-a „uitat” un capăt de ceva în interiorul măselei. Are şi o radiografie cu care poate dovedi asta, deşi nu sunt sigură că ar vrea cineva să vadă aşa ceva. Între timp, o bună prietenă din Iaşi, studentă la Stomatologie, i-a reparat stricăciunile făcute de un medic cu oareşce vechime.

Frica de dentist = frica de o durere mai mică decât cea de măsele

Eu n-am putut să înţeleg niciodată frica de dentist. Ştiu o grămadă de persoane care nu merg la dentist de teama durerii; preferă să ia pastile împotriva durerii şi stau până în ultimul moment – iar acesta este, de obicei, într-o duminică sau atunci când singurul stomatolog pe care-l cunosc e plecat în concediu sau i-a fătat pisica. Culmea e că durerile de măsele sunt de zeci de ori mai nasoale decât durerea pe care ţi-o provoacă anestezia făcută de dentist. Serios, şi pe mine m-au durut măselele când eram mai tânără şi pot spune cu mâna pe inimă că nici un dentist nu mi-a provocat dureri mai mari. Odată făcută anestezia, freza e singurul lucru care te mai poate enerva. Şi nu că ai mai simţi ceva durere, ci, în cazul meu, zgomotul este cel deranjant.

Întotdeauna m-a deranjat bâzâitul frezei, dar niciodată atât de tare încât să vreau să plec din sala de aşteptare, preferând să îndur durerea de măsea. Ca să fac o comparaţie: a refuza să mergi la dentist când ştii că ai o problemă ce poate fi uşor tratată, doar pentru că ţi-e frică de durere, e ca şi cum ai avea un os rupt umăr dizlocat şi nu te-ai duce la ortopedie de frică să nu te doară când medicul ţi l-ar pune la loc. Medicii – de orice fel – sunt pregătiţi să vindece, nu să provoace durerea.

Denisa şi dentiştii

Din păcate pentru succesul blogului meu şi din fericire pentru sănătatea danturii mele, eu nu am poveşti horror de spus despre dentişti. N-am avut ghinionul să-mi fie tratat un dinte sănătos, nu mi-a lăsat nici un stomatolog în măsele chestii care seamănă cu periile de curăţat sticlele pe interior, n-am fost obligată să îmi tratez măsele pe care nu le voiam tratate. Nu cred că sunt neapărat norocoasă din punctul ăsta de vedere, ci cred că alţii – de exemplu, Sebi – sunt ghinionişti.

Singurul lucru pe care i l-aş putea reproşa unui stomatolog care m-a tratat pe la începutul secolulului este că m-a chemat de prea multe ori la cabinet ca să-mi omoare un nerv şi să-mi obtureze canalul [sau ceva de genul ăsta]. Nici să nu vă gândiţi la prostii, că nu-i cazul! Ajunsesem să plătesc, pentru o plombă, cam de două ori preţul ei obişnuit. Dar asta se întâmpla în 2002 şi, opt ani mai târziu, încă se ţine foarte bine şi n-am mai avut nici un fel de problemă cu măseaua respectivă.

În schimb, stomatoloaga care i-a făcut mai mult rău decât bine soţului meu mi-a trântit o plombă a doua zi după obturarea canalului şi nu ştiu dacă şi-a făcut treaba atât de bine, pentru că la câteva săptămâni după „eveniment” încă mai simţeam o durere surdă la măseaua aia.

Una peste alta, dacă trag linie, mie-mi dă cu plus. Nu am motive să nu merg la dentist ori de câte ori am o problemă; pentru prevenirea problemelor dentare mă spăl pe dinţi regulamentar, îi albesc din când în când şi cam atât. La dentist merg doar de nevoie sau, cine ştie, poate în curând, dacă oi câştiga premiul I la concursul ăsta.

:D