Liceu, cimitir cu lungi coridoare

În adolescenţă n-am avut foarte mulţi bani. Nu am avut telefon mobil până pe la sfârşitul clasei a XII-a, iar haine noi îmi cumpăram destul de rar. Era începutul anilor 2000 şi chinezii, după turci, găsiseră la noi o bună piaţă de desfacere a mărfurilor lor proaste, a hainelor care ţineau preţ de câteva purtări / spălări, încălţămintea se dezlipea dacă venea o ploaie mai zdravănă etc. Bineînţeles că existau şi alternative, dar toate erau atât de scumpe şi alocaţia mea câteva [zeci de] mii de lei vechi nu îmi ajungea decât pentru câteva pachete de ţigări [eheeei, cât de ieftine erau pe-atunci! 7.000 de lei pachetul de Derby…], o prăjitură şi-un suc la cofetărie şi cam atât. 

Nu îmi permiteam să merg în fiecare zi la pizza sau la cofetărie, iar dacă nu-mi duceam la şcoală sandwich de acasă [şi nu-mi duceam, pentru că-mi era lene să-mi pregătesc sandwichuri] mâncam un sandwich de la colega mea de bancă [mama ei îi punea în fiecare zi câte trei sandwich-uri, ea mânca unul, unul era pentru mine şi cel de-al treilea se întorcea la Cox, căţelul din curtea casei ei] plus ceva ieftinăciuni cumpărate de la chioşcul din interiorul şcolii: un fel de ciocolată de casă în foi de napolitane pe numele ei Aluniţa, cornuri şi covrigi la preţuri pe care şi le putea permite cam orice elev, sucuri Frutti Fresh de la Chemical Brothers* etc.

Am stabilit deja că hainele noi nu erau pentru toată lumea, aşa că multe dintre hainele de calitate pe care le aveam mi le cumpăram din second, denumirea scurtă pentru second hand. Dacă aveai timp şi răbdare să cauţi, puteai găsi foarte multe chestii faine la preţuri mici, iar eu aveam timp. În second mi-am găsit o bluză cu mâneci lungi şi cu multe, multe dungi colorate. Era atât de moale, de comodă şi îmi venea atât de perfect, încât o bună bucată de vreme am purtat-o zi de zi. Când ajungeam acasă o puneam la spălat, iar a doua zi era deja uscată. O luam caldă de pe calorifer; cum să mă fi îmbrăcat cu altceva, când bluza mea preferată era curată şi mai ales caldă, iar afară era frig şi urât?

Şi acum mai sufăr de meteahna asta. Anul trecut am găsit într-un second nişte pantaloni negri, căptuşiţi şi de firmă [H&M – ăsta a fost pentru mine primul contact cu brandul H&M, pentru că noi la ţară n-avem încă un magazin de-al lor] pe care am plătit opt lei. Erau în stare perfectă. I-am spălat, i-am încercat: parcă au fost făcuţi pentru mine! Credeţi că am purtat alţi pantaloni iarna trecută? Nu prea. Credeţi că o să port altceva iarna asta? Mă îndoiesc. :D

După o introducere atât de lungă, sper că am reuşit să stabilesc că nu mă dădeau banii afară din casă, dar nu am făcut niciodată foamea, am avut întotdeauna cu ce să mă îmbrac şi dacă se întâmpla să port aceleaşi şi aceleaşi haine nu era pentru că n-aş fi avut altele, ci pentru că în acele haine mă simţeam cel mai bine.

Trecuseră deja 10 ani de la revoluţie, aşa că nu mai eram toţi egali, nu mai eram îmbracaţi în aceleaşi haine din nylon, gri şi triste, unii părinţi întreprinzători apucaseră deja să facă purcoaie de bani şi, în cosecinţă, unii dintre colegii mei erau îmbrăcaţi mai sărăcăcios, în timp pe ce alţii se vedeau banii.

Nu ne omoram cu machiatul şi nici nu apăream la ore prea împopoţonate, să apari la şcoală cu unghiile făcute putea fi motiv de „chemat la direcţiune”, iar fustele scurte nu erau acceptate. Am prins fix perioada aia în care elevii mai aveau un dram de bun simţ şi mai ştiau de frica profesorilor. Poate că asta s-a întâmplat şi din cauză că bogaţii erau încă minoritari. Cel puţin în liceul meu aşa a fost. Aveam în clasă un fiu de procuror care îşi cumpăra de la chioşc cornuri sau covrigi şi-apoi băga nişte Frutti Fresh de portocale, „ca să se umfle şi să umple maţul”. Aveam o colegă care a venit la şcoală cu un Nokia 5110 pe abonament [!] şi care ne-a lăsat pe toţi să vorbim pe unde aveam de vorbit, pentru că taică-su avea suficienţi bani şi oricum el îi plătea abonamentul. Luna următoare a lăsat-o mai uşor, îi venise factura…

Nici un elev nu ieşea în evidenţă prin felul în care era îmbrăcat, dacă-mi aduc bine aminte nici măcar Bianca Drăguşanu, care mi-a fost colegă preţ de câteva luni – nici nu mai ştiu câte luni, pentru că a plecat la fel cum a venit, neinteresantă şi fără să se „coboare la nivelul nostru” de muritori de rând. Ea avea o treabă, iar în clasa mea se afla doar în trecere. Se vede treaba că a ajuns unde a visat. Apropo, am auzit că ăştia de la televiziuni au vrut s-o caute de absenţe prin catalogul şcolii. Hai să vă dau un pont: prin anul 2000 Bianca a participat la preselecţia unei emisiuni de-a Pro TV-ului, cred că Generaţia Pro. Dacă ştiţi cum să căutaţi, poate daţi peste caseta aia, că şi-aşa văd că altă treabă nu aveţi.

Aveam, totuşi, câteva colege pentru care machiajul, parfumurile şi bijuteriile din metale preţioase erau deosebit de importante. Una dintre ele era chiar rudă cu una dintre profesoare şi a considerat mereu că asta-i dă dreptul să ne privească pe noi, ceilalţi, de sus. În special pe mine. Nici nu mai ştiu de ce mă ura atât de tare, de ce îi plăcea să mă bârfească, dar ştiu sigur că în liceu nu îţi trebuie prea multe motive ca să urăşti pe cineva sau ca să stârneşti rumoare. Într-o bună zi, chiar în timpul orei profesoarei respective, s-a stârnit o discuţie despre naiba mai ştie ce, iar colega mea a găsit potrivit să schimbe cu mătuşa ei câteva impresii despre „unii oameni care sunt atât de săraci, încât poartă aceleaşi haine în fiecare zi”, după care mi-a aruncat o privire pe furiş, ca să-mi vadă reacţia.

Reacţia mea a fost că, dacă până atunci mai alternam bluzele ca să nu zică lumea că nu o spăl pe aia care-mi plăcea mult, din ziua aia, timp de câteva săptămâni bune am mers la şcoală îmbracată numai în acea bluză. În rest, mi s-a rupt de faptul că ea mă considera săracă [ceva îmi spune că nivelul meu de trai, în ciuda hainelor puţine şi aparent sărăcăcioase, era mai ridicat decât al ei], la fel cum mi s-a rupt şi de faptul că mătuşă-sa a părut foarte stânjenită de ieşirea nepoatei. Se vede treaba că discutaseră şi în particular despre bluza mea în dungi colorate. :))

Am avut grijă, atunci când mătuşa a vrut să mă lase corigentă, să-mi pun o altă colegă să mă întrebe, în clasă, într-o pauză chiar înainte de lucrarea sau ascultarea finală, dacă am învăţat tot şi unde nu sunt pregătită. I-am spus că am cam învăţat, mai puţin „X”. Culmea, tocmai subiectul „X” mi-a „căzut”, aşa că am scăpat de corigenţă.

Fast foward vreo opt ani. Eram într-un restaurant, aşteptam să-mi vină potolul, când apare colega care m-a urât dintotdeauna. Ne-am pupat, am schimbat numere de telefon [„Da’ să mă suni!”. „Sigur!”] şi s-a dus la o altă masă. Aştepta pe cineva şi s-a foit cât s-a foit, după care şi-a luat inima în dinţi şi, cu o faţă pe care numai un fumător poate să o aibă atunci când nu a mai fumat de mult, vrea să fumeze şi nu are ce şi mi-a cerut o ţigară. O ŢIGARĂ. ;))

* Chemical Brothers – fraţii Micula, patronii imperiului bihorean European Drinks & Food