Marţi, după tabără

Postul ăsta trebuia să-l scriu ieri. N-am putut. Am fost prea ocupată să-mi revin după o săptămână petrecută în compania unor oameni minunaţi, într-o ţară de vis, într-un decor de vis, înconjurată de zăpadă şi căldură sufletească şi dormind în cel mai românesc hotel din vestul Austriei [în sensul bun, o să vedeţi].

Niedernsill este un sătuc atât de mic, încât dacă era situat în România nu avea decât biserică. Niedernsill are şi centru de informare turistică, dar din câte am înţeles, angajaţii de acolo nu prea vorbesc nici o altă limbă în afară de germană. Cam nepotrivit, aş spune.

Hotelul Kehlbachwirt e într-o clădire veche de la 1350. E deţinut de două familii de români, care au construit în inima Austriei o mică insulă românească. Majoritatea angajaţilor sunt români pe care domnul Cristi „Hari” Dascălu îi tratează ca pe familia lui. Gika e din Petroşani, Vica din Fieni, mai sunt şi alţii cu care din păcate nu am apucat să stau la poveşti, dar toţi sunt ca o mare familie românească; se ajută, sunt prieteni, sunt aşa cum ar trebui să fie toţi românii plecaţi pe dincolo, dar despre care nu am auzit prea multe vorbe bune. De obicei dau peste replici precum „Să nu mai aud de români, că toţi îşi urmăresc doar interesele personale”.

Pe pârtiile din Kaprun şi Zell am See [Ţel am Ze, nu Zel am Ţe!] am văzut şi auzit foarte mulţi români. La fel şi în spa-ul Tauern Spa din Kaprun. În afară de română, am auzit tot felul de limbi estice – rusă, poloneză, cehă, flamandă. Şi, bineînţeles, germană. Engleză prea puţin, iar chestia asta nu o înţeleg. Cum să ai atâtea pârtii, sute de hoteluri şi pensiuni, mii de turişti care vin anual la ski, cum să trăieşti din turism şi să nu vorbeşti engleza aproape deloc?! 

O chestie care m-a enervat: la absolut toate benzinăriile din Austria şi Ungaria se plăteşte o taxă de WC. În unele benzinării ţi se sugerează să laşi un mic bacşiş dacă ai fost mulţumit de curăţenia din toaletă [OMV Austria], în altele e mizerie şi pute ca într-un birt românesc de la ţară [Shell Austria, chiar la graniţa cu Ungaria], dar în schimb la intrare stă o mătuşă cu mâinile în şold şi îţi cere 50 de cenţi pentru privilegiul de a te uşura în WC-ul pe care-l păzeşte ea în loc să-l cureţe. De fiecare dată când mă întorc în România, răsuflu uşurată [sic!] pentru că ştiu că benzinăriile noastre te lasă să mergi gratis la WC. Şi în ultimii ani sunt mai curate, deci n-ai ce să le reproşezi.

Apropo de Shell-ul ăsta din Austria: după ce am oprit prin Ungaria mi-am dat seama şi de ce au preţurile atât de nesimţit de mari – în Ungaria poţi plăti cu euro, dar numai cu bancnote [aşa am aflat şi ce înseamnă csak papir: numai hârtie!], aşa că cei care ştiu treaba asta îşi folosesc ultimii euro mărunţi la ultima benzinărie din Austria ca să nu-i mai care după ei, că oricum dincolo de ţara asta nu le mai folosesc la nimic. Shell a înţeles treaba asta şi a pus preţuri de aeroport: cinci euro pentru o mizerie de hot dog cu muştar şi ketchup „din belşug”, 1,90 euro o napolitană Manner [în SPAR am dat sub un euro jumate pentru un pachet cu patru napolitane şi 1,5 euro pentru o pungă de napolitane Manner de 400 de grame], în general nimic sub un euro şi condiţii de benzinărie românească no name. Wireless gratis care merge execrabil, smoking lounge fără scrumiere, paznică la WC cu mâinile în şold aşteptând taxa de WC etc. Never again.

Am aflat că un salariu [de român] aflat la munca de jos în Austria se învârte pe la 800-900 de euro, în condiţiile în care ajutorul de şomaj [sau ajutor social, tot aia-i] e vreo 800 de euro. În condiţiile astea, austriecii preferă să stea pe banii Statului şi să-i lase pe alţii să facă muncile „umilitoare”. Mie mi se pare o sumă infimă. Ce-i drept, poţi să găseşti mâncare ieftină şi bună, cred că mai ieftină decât la noi. Şi dacă ştii unde să cauţi, găseşti produse electronice şi îmbrăcăminte mai ieftină decât în România. Nu ştiu care-i situaţia chiriilor şi de când am aflat cum stă treaba cu salariile nici nu mă mai interesează aşa de tare.

Te costă 33 de euro să urci la 3.029 de metri schimbând două telecabine şi un teleferic. Sus de tot – la Kitzsteinhorn – era plin de turişti, majoritatea schiori, pârtiile erau pline, restaurantele de la 2-3.000 de metri gemeau de clienţi dispuşi să dea 3 euro pe o bere sau o cafea şi 2,70 pe un covrig sau câteva zeci de euro pentru o masă completă. La un calcul scurt, reiese că pe fiecare pârtie – şi credeţi-mă că sunt multe – se fac câteva sute de mii de euro zilnic. Zăpadă este din belşug, dar just in case, austriecii au multe tunuri de zăpadă, că doar nu-ţi mai plăteşte nimeni să urce pe pârtie dacă nu-i oferi condiţii.

Austriecii sunt zâmbitori atunci când ştiu că urmează să-ţi ia banii. Dacă, în schimb, nimereşti într-un mic restaurant cu specific italian din Kitzbühel, şi vrei doar să te încălzeşti puţin cu o cafea, o bere, un suc şi-un ştrudel, e posibil să primeşti o privire scârbită din partea chelneriţei plus o interjecţie sugestivă. You don’t want to eat? Uh-hum…

În H&M-ul din Zell am See am găsit o bluză în cea mai faină nuanţă de verde. Era 14,99 euro şi eram pe punctul de a mi-o cumpăra când mi-am dat seama că în Barcelona am dat, la Lefties, câte 1 [un] euro pe câteva tricouri din exact acelaşi bumbac rarefiat care se lăbărţează după câteva spălări. Nu-mi pare rău că n-am luat-o, de banii ăia sunt sigură că voi găsi în second hand-urile din Hunedoara 10 bluze la fel de faine, dar de calitate mai bună.

Mai am şi alte lucruri de spus, dar acum trebuie să fug la muncă, aşa că expect more. A fost foarte fain în Austria, dar cumva e mai bine acasă. :D

Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri, ediţia a treia, este un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental Forum Oradea , Opel, Neola şi Anagrama. Walkie-talkie-uri de la Falcon, cazarea în Oradea asigurată de Continental Forum.