Denisuca - Nevastă de Coşmar

Textul care urmează a fost scris într-o zi de miercuri, mai exact în 2 august 2006. A venit ca o reacţie la un editorial din presa locală, în care un redactor şef nu făcea decât să-şi descrie ziua anterioară, o zi de marţi absolut plictistioare. Textul era atât de sec, încât am pus pariu cu un alt redactor şef, de la un alt ziar, că pot scrie ceva mai bun în mai puţin de 30 de minute - sau cam aşa ceva. Şi-am produs textul ăsta, care deşi e doar o descriere a zilei mele de miercuri, a fost, clar, mai bun.

Recitindu-l, constat că, în timp, fie mă prostesc, fie nu mai am acelaşi curaj pe care-l aveam acum un an, de a scrie pe blog orice şi despre oricine. Şi e păcat!

Miercuri. Iar miercuri. Mi s-a luat de atâtea zile de miercuri. Trăim 25.550 de zile (care-om trăi, care nu, nu), din care 490 de zile sunt miercuri. Mijloc de săptămână. Suficient de obosită ca să aştept deja week-end-ul, dar nu suficient de exploatată de către şefi (întrebaţi-i numa’). M-am trezit la 8. Ceasul meu deja arăta 9, pentru că, în încercarea de a-l opri atunci când urla, am apăsat pe toate butoanele (asta dacă nu cumva au venit omuleţii verzi şi au apăsat ei pe butoane, nu ştiu, nu-mi amintesc). Constat, totuşi, că e abia 8 (e doar ora la care trebuia să fie deja la serviciu, nici o problemă, am, totuşi, şefi înţelegători. Când încep să nu mai înţeleagă, le înaintez o hârtie care începe cu “Subsemnata… vă informez că începând din data de…”) şi încep ritualul. Cafea, spălat, îmbrăcat etc. După încă o oră şi ceva sunt aşezată confortabil în faţa monitorului de 19” (sau o fi de 21, să mor de-mi dau seama?!), cu mailurile, messengerul şi Corelu’ în faţă. Asta am scris-o doar ca să mă dau. Mare.

Până acum am avut o stare foaaarte nasoală. Productivitate pe ziua de azi = 0. Reuşesc cu greu să mă menţin într-o poziţie cât de cât verticală, creierul meu nu mai e lichefiat, acum s-a transformat în plumb şi “mă atrage orizontala”. Încep să înţeleg ce-i ăla vertij şi vreau la mama. Nu la mama, că m-ar certa că iar m-am culcat târziu (era chiar devreme!), vreau în patul meu. Dar nu-i nimic. E deja 14.30. La 15 mă duc acasă, unde, desigur, n-o să apuc să dorm. Pe la 16.30 voi merge la celălalt loc de muncă.

Subiectul ăsta merită un paragraf nou – ajung la 17 - 17.30. Lumea se va uita chiorâş la mine: “La ora asta vii?”, eventual şi “Haide, că ai o grămadă de pagini gata”. Trebuie să menţionez că sunt DTP la un ziar local. Pentru un DTP (sau cel puţin pentru mine), o pagină „gata” înseamnă: programarea machetelor de reclamă pentru pagina respectivă – dacă este cazul, articole, poze, explicaţii foto. Alţii, însă, consideră că o pagină este gata dacă există un material. „Şi mai vedem noi ce mai băgăm”. Nah, că-s şi mofturoasă azi. Doar v-am zis că m-am trezit cu faţa la… ceasul dereglat. Aşadar, paginile gata nu sunt chiar gata, drept urmare, mă duc „la chioşc” cu ceilalţi doi „derbedei” (tehnoredactorii, colegii mei de „suferinţă”). „La chioşc” este termenul folosit atunci când mergem la magazin, alimentară sau pur şi simplu, la aer. Pentru că avem nevoie de aer. Oricât de cald ar fi afară, în redacţie sigur e mult mai cald. După ce venim „de la chioşc”, începe distracţia. Care se termină pe la ora 22, dar niciodată înainte de 20.

Despre ce fac eu între ora la care se termină distracţia şi ora indecentă la care adorm, poate altă dată.