Zilele astea, când toată lumra dezbătea problema accidentului în care au murit, totuşi, doi oameni buni [care făceau bine altora, că altfel mor oameni în fiecare zi şi nu-i pasă nimănui], a reapărut la suprafață criticul de Facebook.
Eu zic că e bine să ai o părere despre ceva, despre ce se întâmplă în jurul tău, chiar dacă, poate, greşeşti. Criticul de Facebook este de părere [sic!] că prea ne dăm toți cu părerea fără să ştim, de fapt, ce a fost acolo, în ce condiții s-a prăbuşit avionul, cum au murit oamenii ăia de frig aşteptând să fie salvați şi aşa mai departe, cu atât mai mult cu cât nu suntem specialişti în transmisiuni speciale, am auzit şi noi de triangulație şi acum ne dăm experți, nu ştim nimic şi ar fi mai bine să tăcem naibii din gură.
Aşa suntem învățați şi la şcoală, să nu avem păreri, să nu punem la îndoială nimic din ceea ce ni se predă, să învățăm pe de rost comentarii literare, să nu analizăm.
Pe mine mă bucură atunci când văd pe wall-urile de Facebook ale prietenilor mei şi altceva decât scoruri de la jocuri şi poze cu flori sau cu moşcrăciuni în care au fost tăguiți. Înseamnă că le-a păsat de ceva suficient cât să scrie trei vorbe.
Ce nu îmi place este că ne animăm doar atunci când presa ne dă câte un subiect mură-n gură; parcă mi-ar plăcea să văd cum şi presa se animă în urma unui subiect găsit pe Faceook sau pe un blog. Dar poate cer prea mult.
Între timp, să ştiţi că e la modă să nu fii la modă. Dacă toată lumea e de părere că autorităţile nu au fost coordonate eficient în încercare de a găsi avionul prăbuşit, criticul de Facebook va fi de părere că sunt prea mulţi părerişti şi că nimeni nu ştie, de fapt nimic, dar tuturor ne place să facem presupuneri.