Nu comentez opiniile legate de femei, din eleganţă (din eleganţa mea adică) şi tot din eleganţă (a mea) nu îmi expun aici părerea legată de aceste opinii.

Cu sentimente de uluire şi respect,

O Rotiţă.

PS: Am eu aşa o senzaţie că “acre” acela în loc de “care” din a doua jumătate a rândului 10 nu e întâmplător cum ar putea să pară…

Mă tem şi eu că n-am priceput esenţialul, aşa cum spui şi ai dreptate. Singura situaţie în care mă tem mai tare decât când nu pricep esenţialul e atunci când pricep esenţialul şi esenţialul doare. Atunci mai bine mă prefac că nu l-am priceput.

Te-am scuzat, nici o problemă şi îţi mai dau încă o dată dreptate. Dar pe lângă factorul economic care e perfect în calcule când manipulăm şuruburi şi roboţi industriali, în relaţia cu oamenii (angajaţii) mai intervine un aspect neplăcut şi esenţial: factorul psihologic. Angajatul a semnat pentru 200 de euro pentru că asta a găsit pe moment şi vine de acasă la servici numai cu mâinile şi picioarele, inima nu şi-o ia niciodată cu el. Sunt şi eu plecată de ani mulţi din ţară, acesta nu e un argument.

Capitalismul ăsta pentru benzi transportoare dar aplicat pe oameni are rezultate sociale neplăcute cam peste tot. Boşii scrobiţi care trimit fabricile spre numai chinezul ştie unde (în numele eficienţei) văd numai cât lungul nasului şi al bonusului şi direcţia în care merge lumea acum e o mare păcăleală. Exemplele curg.

Eu înţeleg ce spui tu, înţeleg şi văd mecanismul dar asta nu mă împiedică să afirm că în această cacialma omul e considerat fierătanie, cu obligaţiile unui sclav şi drepturile unui şurub. Şi mai am un singur argument: muncitorii români de aiurea, de prin Europa. Majoritatea muncesc pe brânci pentru mia lor şi ceva de euro. Pe când în ţară trăgeau de coada mâţei pentru 200 de euro până când mâţa a rămas fără coadă şi i-au picat şi mustăţile. Toţi spun: muncesc şi ştiu că sunt plătit, acasă munceam şi ştiam că nu pot trăi. Şi atunci de unde entuziasm, de unde productivitate? Din chiorăielile intestinale? Vă rog să mă scuzaţi!

Adevărul e că măritişul interesului corporaţiei cu interesul truditorului este un subiect dureros şi fiecare are dreptatea lui şi eu nu mai am deloc dreptate pentru că am dat-o pe toată altora.

Robinţel,

Unde sunt angajatorii ăia demenţiali din Deva că vin şi eu imediat peste ei, eu fiind la rândul meu un angajat demenţial peste care poţi arunca câte proiecte vrei si care nu are nevoie de pauze dese pentru cafea sau alte cele. Îţi dau proiectul rezolvat, tu (nu tu personal, angajatorul, vreau să spun) mormăi şi îmi dai următorul proiect, eu îl strâng în braţe şi mă duc cu el în banca mea unde îmi încleştez dinţii şi priceperea până se rezolvă aşa cum trebuie treaba. Pe urmă bat la uşă şi predau totul rezolvat şi iar mi se pune în braţe altceva şi procesul se repetă. Credeţi că e suficient de eficient?

Denisa,

Exact la asta m-am referit, ştii tu, noi gând la gând… De fapt cu asta trebuia să încep răspunsul .

Aici e vorba de altceva. La 200 de euro se cere si luna de pe cer si se ofera nimic.

Am lucrat pentru o firma din Deva. Cred ca ei sunt exceptia. Angajatori dementiali. Super OK. O placere sa colaborez cu ei. Asa sefi sa tot am.

Eu sunt din Petrosani…

Eu doar reactionez la ce se scrie pe aici. Daca cumva te-am deranjat cu asta sau cu felul in care o fac imi cer scuze. Daca e deranjant in vreun fel ajunge sa spui ca nu doresti replici de la mine si n-o sa le primesti. No offense…

Da şefule, sunt de acord cu tine.

1. Nu am negociat să fiu productiv pe 200 de euro.
2. Nu sunt din Deva.
3. Nu ştiu de ce mă percepi ca un Gică Contra.

Te asigur că sunt un tip de bun simţ, la fel ca şi tine.