Puterea blogului: cum mi-a transformat viața acest „colț al meu” online

Am mai scris despre ce înseamnă acest blog pentru mine, dar îi sunt atât de recunoscătoare, încât voi continua să o fac over and over again, mulți ani de-acum înainte.

Am început să scriu pe blog dintr-o joacă, din plictiseală, din supărare. Nici nu mai știu care a fost sentimentul predominant și nici măcar nu mai contează. Important e că am avut imboldul ăla și i-am dat curs. Pentru că să scriu mi-a plăcut de când mă știu. 

Când eram mică, umblam prin casă cu un pumn plin de pixuri și creioane și cu tot felul de caiete la subraț. Am învățat să scriu și să citesc la cinci ani, apoi am scris sute și sute de pagini în anii de școală. Și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai scriam și seara, în pat, la lumina lanternei sau a veiozei. În loc să dorm, lăsam gândurile să mă frământe și când nu mai puteam, le înșiram pe hârtie, la început ordonat, înclinat, cu cel mai bun font al meu, apoi tot mai strâmb, până când nu-mi mai simțeam mâna din cauza durerii.

Apoi, în viața mea a apărut calculatorul. Am avut câteva încercări timide de a ține un jurnal offline, pe calculator, pentru că acces la Internet aveam doar seara, când erau mai ieftine impulsurile (pentru cei mai tineri dintre voi, impulsurile erau un fel de minute la telefonul fix, doar că se contorizau mai repede ziua și mai lent noaptea). Nu am reușit să mă împac cu ideea unui jurnal sec, negru pe alb, cu Times New Roman sau Arial de 12.

La începutul Internetului, adică atunci când eu făceam pași timizi în lumea virtuală, era aproape imposibil să ai un loc al tău pe www. Domeniile costau foarte mult, hosting-ul probabil că îți rupea buzunarele, site-urile erau puține și se încărcau greu și cam tot ce puteai să faci online era să socializezi (mIRC) și să te uiți la poze pe care, evident, le „salvai în calculator”, ca să te mai uiți la ele și ziua, când nu te puteai conecta.

Am avut o colecție impresionantă de poze (unele cu citate motivaționale frumos trântite peste o cascadă, o nebunie), până într-o zi, când cineva mi-a reinstalat sistemul de operare, iar colecția mea, care era toată pe desktop, s-a dus. Luni întregi de strâns s-au dus atunci și chiar mă gândeam foarte serios să nu mai am o relație atât de personală cu un calculator. Nu m-a ținut mult.

După mai mulți ani în care începusem să îmi conturez ideea unui locșor al meu pe Internet, în sfârșit, au început să apară site-uri care îți ofereau posibiltatea de a scrie pe o platformă care le servea vizitatorilor reclamă. Era un schimb echitabil – serverele nu se găzduiesc singure și până la urmă, de ce să-ți ofere cineva ceva gratis?!

Așa a luat naștere primul meu blog. De atunci, nu m-am mai oprit din scris. Am momente când tânjesc după anonimitatea de la început, deși cu o mie de vizitatori pe zi sunt departe de a mă numi o celebritate online. Nici nu mi-am dorit asta vreodată: eu am vrut doar să scriu. Și asta vreau să fac în continuare, cu câteva elemente în plus, pentru că nu mai suntem în 2006: să arăt lumii imaginile de care mă lovesc, fie ele în format .jpg sau .mpg.

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când scriu. Că o fac bine sau prost rămâne să judece cine îmi face onoarea de a mă citi. Căci da, am înțeles, după 10 ani, că fiecare om care își rupe din prețiosul timp (și parcă tot mai scurt!) și ți-l face cadou, citind ce ai scris tu, îți face un mare favor. Timpul acela putea fi folosit pentru orice altceva, dar omul a ales să ți-l acorde ție, iar asta o consider o mare onoare. Deci îți mulțumesc că ai ajuns până aici! Să-ți zic câte minute ai „pierdut”? Sau le-ai câștigat?

În 10 ani de blogging, viața mea s-a schimbat în feluri pe care nici nu mi le-aș fi închipuit, atunci când am publicat primul Hello World! Nu aveam de unde să știu atunci că un băiat din celălalt capăt al țării își descoperise aceeași pasiune pentru scris și, după ce a avut și el un moment de răscruce, s-a apucat de blogging. Spre deosebire de mine (am avut o creștere constantă și foarte lentă, dar de care nu îmi este deloc rușine), băiatul acela a avut parte de o lansare în mediul online cu surle și trâmbițe, cu zeci de mii de comentarii și afișări și, cumva, printr-un fel de six degrees of separation de-a dreptul fascinant, articolul lui de succes a ajuns și la mine.

Ne-am împrietenit și ne-am cunoscut la un eveniment, primul de amploare, organizat de o companie pentru o mână de bloggeri. Un an mai târziu, ne căsătoream. Nouă ani mai târziu, suntem încă împreună! Nu a fost un drum lin, am avut destule obstacole de trecut și ne așteptăm la altele, dar la sfârșitul lui, eu mă voi declara mulțumită de amintirile frumoase adunate pe parcurs!

Blogul a fost, în toți acești ani, cartea mea de vizită. Nu m-am prezentat niciodată Denisa, tehnoredactor sau Denisa, corector sau Denisa, whatever. Întotdeauna am fost bloggerița Denisa care făcea ziare ca să se întrețină. Au existat perioade când aș fi putut lejer să renunț la job ca să mă dedic în exclusivitate blogging-ului, dar nu am avut curajul să fac pasul ăsta. Nu regret, pentru că ar fi inutil să regret ce nu pot schimba.

Blogul ăsta mi-a adus câteva experiențe unice. Am luat cina la înălțime, am călătorit, am mers la concerte, am dormit prin hoteluri scumpe, am mers la festivaluri, am primit produse în premieră/exclusivitate, am avut un nivel de trai mai bun datorită banilor pe care i-am câștigat scriind și, nu în ultimul rând, am cunoscut oameni extraordinari, cu aceleași idei și pasiuni ca mine – iar ăsta e cel mai mare câștig dintre toate!

Iată-mă, după 10 ani, la ora bilanțului. Ce fac mai departe? Toată lumea se reinventează, mulți bloggeri cunoscuți au trecut la vlogging. Am încercat și eu, e prea mult de muncit la editarea video și eu mai am și două joburi acum. Alți bloggeri și-au găsit locuri de muncă serioase și mai scriu pe blog doar „când e campanie” (da, știu că asta-mi sună și mie, dar ce să fac dacă sunt unele campanii atât de faine, încât nu mă pot abține și răspund „provocărilor”?), mulți s-au angajat prin agenții și-o ard superiori la evenimentele pe care tot ei le organizează etc.

Drumul meu este la fel de lin. Eu îmi doresc în continuare doar să scriu. Nu spun că nu sunt făcută pentru lucruri mărețe, doar că, după ani în care am afirmat sus și tare că nu știu ce vreau să fac cu viața mea, că încă nu știu ce vreau să mă fac „când cresc mare”, am realizat că am folosit asta ca o scuză pentru faptul că vreau să scriu. Doar să scriu.

_____________________________________________

Încă de la lansare, sub sloganul „Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.