Rest In Print

Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar ziarul la care am lucrat eu timp de șapte ani nu mai există. Am investit mult timp și suflet în acel ziar, am încercat să îl „desenez” frumos, m-am comportat, așa cum zic speakerii motivaționali (nu „motivațional”?), ca și cum locul meu de muncă ar fi fost businessul meu. Apoi, într-o zi, s-a rupt idila. Ne-am „despărțit” din motive psihiatrice, ca să zic așa, fără să intru în prea multe detalii acum. 

După o vreme în care s-a mai zbătut ca peștele pe uscat, în timp ce toate ziarele se închideau pe capete, ziarul (în print) a cedat și s-a transformat într-un site de scandal, unde traficul este adus de articole care suscită un oarecare interes, ca atunci când patronul are nevoie, să se publice și câte o mizerie. Oamenii (foștii mei colegi) au plecat, unul câte unul, sătui să fie tratați ca niște sclavi moderni. Nu vreau să dau prea multe detalii, doar două întrebări am:

  • cum se numește când le ceri angajaților conturile personale de Facebook și le dai indicații să îți distribuie postările?
  • cum se numește când scoți toți angajații la marș de susținere, cu prezența obligatorie, pe bază de liste făcute de șefii de birouri/departamente?

Au venit, în locul lor, alți ziariști, fie atrași de poveștile despre cum schimbăm noi lumea prin presa bună pe care o facem, fie de un salariu îndestulător pentru cât li se cerea să facă în schimb. Cum au venit, așa au plecat, unii în liniște, alții cu scandal, pentru că nu poți să pleci fără să îți vină să scuipi venin… credeți-mă, că știu ce zic.

Dintre cei care au rămas, unii sunt ziariștii de umplutură, care asigură grosul articolelor, cei care merg pe teren, scriu reportaje ample, își tocesc degetele pe tastaturile murdare ca să aibă cetitorul de ce zăbovi pe site, ca să facă time on site și să se bucure patroana. Alții sunt mercenarii care, pentru un pumn de galbeni, înjură pe oricine. Și mai e o specială care, pentru că are copii acasă și știe că nu mai găsește așa „servici” bun, își lasă patroana și colegii să scrie orice și să semneze cu numele ei. Ea oricum nu înțelege mare lucru din ce se scrie și nu ar avea cum să se supere, ba dimpotrivă, e mândră că semnează editoriale despre cum este ea o părticică din cea de-a patra putere în stat, scrie despre alți ziariști (ziariști, ca ea! Ce mândră trebuie să fie maică-sa!) etc.

Mi se pare trist (uneori revoltător) că așa-zișii ziariști ai patroanei sunt dispuși să calce în picioare pe oricine pentru pumnul de galbeni primit o dată pe lună. Și mai trist mi se pare că… dar mai bine vedeți cu ochii voștri!

1 thought on “Rest In Print”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Este obligatorie bifarea căsuței GDPR / Checkbox GDPR is required

*

De acord / I agree