Rimetea, judeţul Alba

Este un loc de vis. De vis frumos, chiar dacă am venit aici cu Vis Urât. Suntem cazaţi la Pensiunea Dr. Demeter Bela, situată printre ultimele case de pe drum. În faţă e un deal înverzit, în spate nişte munţi stâncoşi. Ieri a plouat oţâră, azi în schimb e soare, prin curte trece un foarte mic pârâu, păsărelele cântă, câinii mai latră [„no, ham”].

Da, e un sat de secui. De fapt, toată zona asta-i plină de unguri, dar ştiţi ce înseamnă asta? În tot satul am văzut un singur PET, şi ăla aruncat de nişte muncitori care-au săpat ceva şanţuri. În rest, curăţenie, linişte, oameni civilizaţi.

Locuitorii din Rimetea trăiesc, cred, din turism. Şi mă gândesc că le merge destul de bine, pentru că am văzut până acum cinci maşini şi două autocare cu numere de ungaria. Nici nu-i de mirare că la pensiuni, în baruri şi la magazine, afişele sunt scrise întâi în limba maghiară şi-apoi în română. Există un muzeu etnografic, câteva magazine cu suveniruri, foarte multe pensiuni, un stand cu dulceţuri, siropuri şi zacuscă, un magazin unde se vindeau Kurtos Kalacs [dar care-i închis], una sau mai multe biserici, cel puţin un bar şi-un restaurant. Asta am văzut eu azi, în plimbarea pe care am făcut-o prin sat.

Ospitalitate, curăţenie, respect pentru natură – astea sunt impresiile pe care mi le-a lăsat Rimetea. A, şi am senzaţia că sunt în altă ţară; nu pentru că se vorbeşte ungureşte, ci pentru că locul ăsta e atât de fain, încât nu-mi vine să cred că sunt atât de aproape de casă. Mulţumesc, New Chance, în primul rând pentru şansa de a descoperi o zonă atât de faină din Ardealul meu.

Poze, mai pe seară.