De ce e o rușine să stai cu părinții?

Zilele astea mă mușcă de fund tot felul de foști prieteni care se cred mai buni decât mine pentru că am făcut alegeri diferite în viață. Oamenii cu minte puțină și educație la fel văd lucrurile în alb și negru – dacă nu ești ca ei, ești greșit; dacă nu faci ca ei, ești prost; dacă nu arăți ca ei, ești urât. 

Pe unul l-au lăsat părinții în apartamentul lor micuț, cu două camere, și s-au mutat la țară, într-o casă vai de ea. Acum, omul este mare proprietar, are „casa lui” și, evident, este superior celor care nu au o casă pe numele lor. El nu a făcut nimic pentru casa lui și a avut noroc că soră-sa e plecată în altă țară, ca să nu aibă pretenții la moștenire, dar este proprietar și râde superior de cei care nu au ceva pe numele lor. (În cască mi se șoptește că nici măcar nu-i pe numele lui, ci pe al tatălui… că no, actele notariale îs scumpe)

Altul s-a învârtit toată viața lui în cercuri dubioase, a făcut afaceri murdare pentru care unii deja dau socoteală în instanță sau prin pușcării, se aliază cu gudură pe lângă cine-i la putere ca să aibă imunitate și continuă să facă bani murdari în timp ce îi critică pe alții că nu-s capabili să își cumpere o casă. El are deja trei căsuțe, nu ca alți săraci care lucrează mai mult decât el și câștigă mai puțin. În viață trebuie să ai curaj să intri în diverse combinații, altfel ieși la pensie sărac.

Societatea ne-a învățat că trebuie să mergem la școală, să facem o facultate (neapărat, chiar dacă nu avem nici măcar capacitatea intelectuală de a înțelege un text la prima vedere), apoi să ne luăm un credit și să ne mutăm în casa noastră. Creditele s-au dat, în urmă cu 10 ani, ca pâinea caldă. Numai cine nu a vrut nu și-a luat măcar un credițel pentru vacanță. „Iei acum, plătești la anul” a fost sloganul preferat al românilor în anii dinainte de criză. Casele și apartamentele s-au vândut cu prețuri astronomice, tocmai pentru că era atât de ușor să iei un credit imobiliar.

Și apoi s-a spart bula. Unii au rămas fără case, alții fără locuri de muncă, alții au ajuns să mănânce coji de cartofi ca să-și acopere ratele imense, dar hei, toată țara s-a umplut de proprietari, de oameni la casele lor!

Din punctul ăsta de vedere, am fost hipsteriță, pentru că eu am luat un credit înainte să fie cool. Dar cei care mă tot mușcă de fund nu știu asta sau se fac că nu știu; e mai comod să inventezi chestii și să scrii despre un om că stă cu părinții fără să ai, de fapt, toate datele problemei. Nu eu stau cu părinții, părinții stau cu mine. Și doar câteva luni pe an, când iarna la țară e plictisitoare și casa greu de încălzit.

Nu scriu acest articol ca să mă justific în vreun fel. Dimpotrivă, mi se pare cel puțin absurd să îi bagi pe toți oamenii în aceeași oală și să crezi că toți sunt la fel. Doar pentru că mamele lor sunt cicălitoare sau intră peste ei când fac sex, nu înseamnă că toate mamele sunt așa. Spre insatisfacția haterilor, atât eu, cât și Sebi avem noroc de niște soacre de zahăr. Nici vorbă de băgat nasul unde nu le fierbe oala, de criticat, de scos ochii ș.a.m.d.

Așa că mie mi s-ar părea complet inutil să mă mut în chirie sau să le cer alor mei să stea în chirie câteva luni pe an, doar pentru că societatea se uită la noi cu o sprânceană ridicată. De ce e perfect acceptabil să împarți chiria cu un străin, stând în gazdă sau în chirie într-un alt oraș, decât să stai cu părinții, dacă sunt de treabă și nu își bagă nasul în oala ta? Știți ce fain e să împarți apartamentul cu o altă studentă, iar la sfârșitul lunii să vină părinții ei la tine și să îți spună că ar fi bine să noteze fiecare indexul apometrelor înainte și după ce face duș, că parcă tu consumi cam multă apă? E super distractiv. Sigur că sunt și părinți care procedează așa, dar nu poți generaliza. La noi acasă, noi plătim facturile și noi decidem ce culori să aibă pereții sau pardoseala.

Sunt culturi în care nu există azile de bătrâni. Fiecare familie are grijă de bătrâni, pentru că religia zice că e păcat să îi abandonezi pe cei care te-au îngrijit, atunci când sunt neajutorați și bolnavi. Și chiar dacă într-un azil ar primi, poate, o îngrijire mai bună decât cu o asistentă angajată 24/24, bătrânii sunt ținuți aproape pentru că tinerii nu concep să facă lucrurile altfel. Întâmplător, e vorba despre Islam.

Dacă părinții sunt de treabă și există suficient spațiu (este foarte important să fie suficient spațiu!), măcar două băi și o bucătărie în care să nu stați toți claie peste grămadă, nu văd de ce ai alege să locuiești în altă parte, doar ca să îi faci societății pe plac. Societatea îți plătește facturile? Societatea îți face o zamă caldă și un ceai când ești răcit? Societatea îți dă 100 de lei împrumut dacă rămâi fără bani? Nu, atunci mai dă-o naibii de societatea, că e compusă din oameni și oamenii nu sunt toți inteligenți. Unii au doar școala vieții… și până și la aia au rămas repetenți!

A, și eu nu stau cu bărbatu-meu doar pentru apartamentul ăla ultracentral, pe care l-am decretat ca fiind „asigurarea mea de pensie”. Și mai și dorm liniștită în fiecare noapte, pentru că știu că nu am furat ca să dorm într-o căsoaie mai mare.

Și unul dintre bancurile mele preferate, dacă tot ați rezistat până aici:

Un evreu se duce la rabin și îi povestește că trăiește prost, că are o casă mică, și că e spațiu prea mic pentru toată familia, pentru copii, pentru el. Și îi cere un sfat, sperând că înțelepciunea rabinului îl va face să trăiască mai bine. Rabinul îi spune să bage în casă, timp de o săptămână, capra.

Evreul merge acasă, încrezător în sfatul primit. După o săptămână se întoarce.
Rabi: „Ei, cum e?”.
Evreul: „Rabi, e mai rău, e și mai aglomerat”.
Rabinul îi spune atunci să bage în casă, pentru o săptămână, și vaca. Evreul merge acasă, cu încredere că sfatul rabinului îl va ajuta. După o săptămână se întoarce:
Rabi: „Ei, cum e?”
Evreul: „Rabi, e și mai rău decât până acum. Capra și vaca ocupă aproape tot spațiul, iar copiii nu mai au loc să se joace. E greu. Ce să fac?”.
Rabinul îi cere să bage, peste toți și oile. După o săptămână, evreul se întoarce abătut.
Evreul: „E foarte rău, Rabi, nu știu ce să mai fac. Deja nu mai avem loc nici să ne mișcăm. Abia ne descurcăm”.
Rabi: „Dă toate animalele afară! Și capra, și vaca, și oile!”
Evreul realizează cât de mult spațiu are acum și e fericit, mulțumind din suflet rabinului pentru sfatul cel bun care l-a ajutat să rezolve problema.

Foto featured: Family de la Shutterstock

8 gânduri despre „De ce e o rușine să stai cu părinții?

  1. Nu stiu de ce iti faci probleme. Sunt o multime de oameni, tineri sau mai putin tineri care au stat cu parintii.
    Modelul Ewing – Dallas – nu stateau cu totii impreuna?
    Atata vreme cat ii ajuti pe cei apropiati este treaba ta si numai a ta unde si cu cine stai.
    Asa, mergi pe principiul ” cainii latra, caravana trece” si celalat: „cainele moare de alergatura, prostul de grija altuia”

  2. Da, mi se pare o mare prostie. Până la urmă de ce să nu stai cu părinții? Mai ales în cazurile în care te înțelegi bine cu ei? Eu am copilărit într-un apartament de 4 camere cu mama, tata, sora și o străbunică. Am dormit cu străbunica până la 18 ani (când, din păcate, a murit). Primăvara și vara mergea la sat la casa ei, toamna și iarna venea la noi.

    Apoi am plecat eu de acasă, apoi a plecat soră-mea de acasă.

    Acum soră-mea s-a întors acasă. Și peste iarnă mama îl aduce și pe bunicul de la sat. Ai mei se gândesc să se mute acum ei la sat, dar cel mai probabil iarna vor veni totuși la oraș (cu tot cu bunic care sperăm să vină când mai multe ierni). Și nimeni nu are o problemă cu asta: nici soră-mea, nici ei.

    Dar e foarte adevărat, traiul la comun e greu. Eu una nu aș prea putea locui cu cineva la comun, dar asta doar din cauză că noi nu fumăm, iar toți ceilalți fumează. Apoi noi suntem obsedați de curățenie (de genul avem 2 aspiratoare în casă: unul normal și unul vertical și aspirăm ZILNIC și de 2 ori pe zi cu cel vertical) și de „toate lucrurile la locul lor”. Or restul din familie nu-s chiar așa obsedați. :)) Însă asta nu înseamnă că la o adică nu m-aș putea adapta dacă – de exemplu – va fi nevoie să stea la mine.

    Ah și știu că nu e vorba despre asta, dar regret nespus că am plecat din orașul natal (Caransebeș). Viața într-un oraș mic curge altfel, e mult mai bine. Plus, Caransebeșul nu se compară cu Timișoara pe care am ajuns să o urăsc cu praful ei și cu mizeria ei și cu oamenii nesimțiți și cu agitația și cu tot. :) Dar viața s-a croit deja aici, ar fi chiar greu să ne întoarcem acum. Însă planul este clar și bine stabilit: 10 ani mai stăm, să ajungă copilul fie mare fotbalist, fie pe picioarele lui – adică îl lăsăm să se ridice cum vrea pe picioarele astea și ne mutăm direct la sat la Domașnea. That’s a dream to dream … :)

  3. Meh, eu am luat credit (si mai am 9 ani batuti pe muchie de platit la el), ca sa locuiesc de capu’ meu. Pana am plecat la facultate am locuit 5 oameni in apartament de 3 camere si aveam o singura baie, lucru care ma aducea la disperare. Alternativa era sa platesc chirie sau sa raman in oraselul natal, unde nu gaseam de munca (dar aveam unde locui).

    Acum cativa ani, destul de multi, m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa ma intorc, avusesem ocazia unui job „la stat”, cat de cat in domeniul in care studiasem. N-ar fi fost rau, numai ca: n-as fi vazut lumea; n-as fi avut experienta lucrului „dincolo”, si n-as fi invatat lucrurile pe care le stiu acum. Pe de alta parte: as fi avut cheltuieli mult mai mici decat am acum; viata mult mai linistita, mai multa natura imprejur, locuri de plimbare cacalau; ai mei ar fi fost in orice moment langa mine cand am avut nevoie de ajutor.

    Pentru mine insa, experienta locuitului de unul singur a fost benefica. Am invatat sa ma organizez, sa gatesc, sa repar diverse chestii. Acum mi-e greu sa impart locuinta cu altcineva (in afara de nevasta-mea :))

  4. Lumea, nu are ce face si atunci vorbeste.
    Nu e nimic indecent in asta, nimic anormal, nimic gresit, ba e chiar frumos.
    Aveam la tara o vecina care in fiecare an pleca la fiica-sa „la bloc” fara sa simta ca ar fi o povara, fara a simti ca e in plus, fara a simti ca o tine cineva de mila. Avea 78 de ani si se purta firesc.

  5. Pe mine m-a deranjat cand, o anumita cunostinta, care are totul cumparat din banii parintilor (casa si masina), a avut tupeul sa imi zica mie: „Hai lasa, mai ai putin de mancat si ajungi si tu ca mine”.
    Say WHAT bitch??? Cand o sa muncesti si TU pentru tot ce ai, abia atunci sa vii sa te compari cu mine. Intre timp, mai ai tu de mancat pana sa ma ajungi pe mine, caci ai 0, fara parinti. Compara-te cu aia de nivelul tau, care sunt la fel de „de bani gata”.
    Eu ma compar cu cineva care e la nivelul meu. Daca vreau sa o fac. Nu cu cineva care are din start, de toate.

    Asadar, lasa tu, Denisa, ca are Karma grija de toti. Eu savurez de la distanta :))

    E o rusine sa stai cu parintii, pentru taranii care au ajuns „sus” prin noroc chior, pile sau alte combinatii. Pentru cei care muncesc din greu pentru o casa si stiu cu cata sudoare se obtine una, stiu ca nu e o rusine sa stai cu parintii. Mai rusinos este sa nu iti accepti statutul, sa nu VREI sa faci mai multe in viata si sa iti versi veninul pe altii care cauta sa ajunga mai sus, prin munca cinstita.

    Eu, daca aveam, asa noroc chior, ii multumeam lui Dumnezeu zilnic, pentru ca m-a ales pe mine (oricum ii multumesc pentru tot ce am si ce imi da) si imi vedeam de viata, fericita. Nu cautam sa rad de aia mai putin norocosi, sau mai putin „smecheri”.
    Atunci cand ai de toate, de ce ai vrea sa razi de altul care are mai putin? Undeva, se ascund niste frustrari urate.

    Din pacate, statul cu parintii nu e intotdeauna placut. Depinde cat de mare e spatiul de locuit, cat de afectata iti este intimitatea, ce toane si obsesii are fiecare in casa, samd. Parintii mei si ai lui sunt niste oameni super, dar stiu sigur ca, daca am sta impreuna, tot s-ar ajunge la neintelegeri.
    Ma refer la cupluri. Cand esti singur, e putin mai lejer. Daca as fi singura, in clipa doi m-as muta la mama, ca sa nu mai platesc chirie.
    Adica, eu si cu al meu, avem obiceiurile noastre, intimitatile noastre, pe care ar trebui sa le reprimam daca am sta cu cineva. Si fix intimitatile si tabieturile astea ne fac sa ne simtim bine impreuna.
    Pai eu am un PS3 si el are calculatorul. Ambele in sufragerie. Si cand ne jucam, fiecare cu treaba lui, pai tot dictionarul de obscenitati e la gura noastra. Daca stai cu parintii, nu mai merge. Desi, mama si soacra sunt invatate sa ma auda ca imi bag si imi scot. De socra-miu, inca mi-e rusine, sa ma exprim obscen, desi, tin minte ca am scapat un „bagami-as p***” de fata cu el, cand mi-a aterizat un paianjen in farfurie, inainte sa o iau la sanatoasa prin curte :))))).

    Foarte rare sunt ocaziile cand copiii stau cu parintii de placere. Majoritatea, stau de nevoie, ca sa economiseasca niste bani.
    Eu ma uit ca, soacra-mea e obsedata sa ne vada cu frigiderul plin si ne gateste mereu ciorba si felul 2 (are impresia ca, daca trece o zi si nu avem mancare gatita in frigider, o sa murim subnutriti si o sa fie doar vina ei, ca nu ne-a dat sa mancam :))) ). Ca sta la aproape. Da-ti seama cata economie se face si cat inseamna pentru un cuplu tanar care se chinuie sa isi ia o casa. Din fericire, nu suntem chiar intr-o situatie atat de rea si i-am explicat ca suntem OK si ca noi mai mancam in oras, mai comandam, etc. Saraca, nici nu accepta sa ii dam bani, sau sa cumparam noi ce trebuie pentru mancare. A zis ca nu vrea sa auda asa ceva, ca doar e pentru copii.
    E o comoara de om. Dar tot n-as sta cu ea in casa non-stop. La 4 blocuri dinstanta e per-fect! :D

    Apropo, cica noua fitza e sa faci misto si de astia care stau cu chirie :))))

    Recunosc, si eu sunt rea. Ma incearca un complex de superioritate fata de astia care isi pun pielea la saramura, pe 30 de ani, pentru un apartament intr-un complex rezidential. Eu le numesc, case de carton. Exact ca in povestea cu cei trei purcelusi. Eu prefer sa imi pun pielea la saramura pe 30 de ani, pentru un apartament in bloc comunist, dar tzapan :))).

Comentariile sunt închise.