Cu Samsung Galaxy Note 2 nu mai am nevoie de hartă sau de GPS

Am „omis” să mă laud cu noul meu telefon, Samsung Galaxy Note 2. Îl am deja de mult timp, dar am tot aşteptat să-i găsesc ceva de băgat de vină înainte de a-l lăuda. N-am găsit.

La drumuri lungi, până acum ne-am bazat pe „Doamna Ioana” – Ioana este vocea feminină a GPS-ului pe care îl avem din 2007. Cu hărţile din 2006, Doamna Ioana se descurcă pe străzile – mereu aceleaşi – din România, dar cum scoate un pic nasul prin vestul Europei, cum e pierdută. Ungurii au făcut autostradă până la Mako, noi avem câte-o centură ocolitoare [Lugoj, Sibiu] şi bucăţi de autostradă de 10-20 de kilometri. Când am plecat în Italia, ne-am gândit că la întoarcere vom avea nevoie de GPS, aşa că am luat-o pe Ioana în bagaj. Ne-a ţinut de urât, că tot nu mergea radioul… Am dansat cu Tata pe „Reconfigurarea traseului: întoarceţi unde aveţi posibilitatea, pe urmă… reconfigurarea traseului!!!”.

Din fericire, am avut cu mine super-telefonul Galaxy Note 2. Sigur, mai toate telefoanele au Google Maps sau o altă aplicaţie care să-ţi spună unde eşti odată activată localizarea cu ajutorul GPS-ului. Doar că telefonul ăsta e special: timp de 23 de ore am tras de el ca să văd unde suntem, încotro ne îndreptăm şi ne-a scutit nişte bani şi mai ales timp atunci când italianul care încasa taxa de autostradă ne trimitea spre Trieste, iar eu văzusem pe hartă că putem merge liniştiţi spre Gorizia, ca să nu mai ocolim aiurea. Am ajuns acasă cu bateria încă pe „verde” şi probabil că dacă nu-i dădeam liber la Internet, ar mai fi rezistat încă un drum până în Italia. Dar nu mai rezistam noi. 

Nu e nici un secret la mijloc: telefonul e mare, bateria e şi ea mare, prin urmare are viaţă mai lungă între încărcări. Pot să-l folosesc liniştită două zile la rând fără să-i încarc bateria, chiar dacă ţin Internetul prin 3G pornit. Că nu am nevoie să fac asta e altă poveste, eu vă spun că dacă aş avea nevoie, telefonul ăsta m-ar ajuta. E bine să ştii că ai o „rezervă”.

Revenind la hărţi: pentru că nu-l mai folosisem pe post de GPS, eram foarte stresată că n-o să am hărţile disponibile offline. Am încercat să le descarc, Google Maps nu înţelegea ce vreau de la el, până la urmă am plecat la drum fără să fiu sigură că o să mă ajute în vreun fel. Cu prima ocazie, am pornit localizarea prin GPS, iar aplicaţia Google Maps mi-a spus exact unde sunt, mi-a arătat încotro mă îndrept şi ştia toate străzile şi străduţele. Evident, şi autostrăzile.

Am ajuns acasă fără să facem vreun ocol, râzând doar de Doamna Ioana care în plină autostradă striga: „Întoarceţi unde aveţi posibilitatea”.

Numai cartofi prăjiţi nu face, în rest zău că telefonul ăsta le are pe toate!

Da, e mare. Vreo două-trei zile ţi se pare că vorbeşti la tabletă, ţi-e jenă să-l scoţi din buzunar într-un oraş unde salariul minim e un vis frumos şi venitul minim garantat, o realitate tristă pentru mulţi. Dar odată ce începi să te obişnuieşti cu ecranul uriaş, nu-ţi mai vine să te întorci la unul mic. E ca-n viaţă… if you know what I mean.

Foto