Scrisoare din Japonia: La Paradisul Femeilor

Scris de Carmen Tămaş

După ce de câțiva ani îi citesc cu plăcere pe Denisa și Sebi, am ajuns să scriu și eu aici, la invitația Denisei. Unul din lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la amândoi este poziția tranșantă referitor la ceea ce publică pe blog: accesul e liber, însă spațiul virtual îi aparține autorului, care, atâta timp cât nu percepe taxă de lectură, nu e prestator de servicii, e pur și simplu un om care își exprimă opiniile pe tarlaua personală. Exact același lucru voi face și eu în continuare, doar că pe moșia Denisei: o să vă împărtășesc câteva din impresiile mele de după 10 ani petrecuți în Japonia.

Nu sunt deținătoarea nici unui adevăr absolut, nici nu am pretenția că acesta este un studiu social sau anthropologic, e doar o „relatare de la fața locului”. În fiecare dimineață petrec fix 55 de minute pe tren, în drum spre facultate. Ca timp de navetă în Japonia, nu e nici mult, nici puțin, atât că am norocul de a evita orele de vârf — până acum încă n-am simțit pe pielea mea cum e să fii împins în vagon ca să se poată închide ușile. Iar trenurile de aici — o încântare: în fiecare dimineață mă urc la 7:19 și cobor la 8:14. Precis ca un ceas elvețian, cu excepția zilelor când se mai aruncă vreunul pe șine și provoacă întârzieri de până la 5 minute. 

Trebuie să vă spun că am ajuns să bombăn cu indignare când se întâmplă asta: „Câtă iresponsabilitate! Păi dacă vrei să te sinucizi, n-ai putea să faci asta fără să-i deranjezi pe cei din jur?”. Mă urc de obicei în vagonul special rezervat pentru femei. Pipăitul femeilor în vagoanele agglomerate se pare că era sport național (zic era, pentru că în ultima vreme n-am mai auzit de asemenea incidente), drept care toate trenurile au vagoane însemnate cu roz în care nu au voie decât gingașele reprezentante ale sexului frumos.

E bine în vagonul pentru femei! Miroase ca într-o parfumerie scumpă, la ora 7 dimineața încă se mai găsesc locuri libere și cel puțin jumătate din pasagere se machiază cu spor. În medie, japonezele (vorbesc de femeile obișnuite, de toate vârstele, în viața de zi cu zi) cred că sunt cele mai elegante femei din lume. Eu încă n-am cunoscut nici o japoneză care să meargă undeva nemachiată; alegerile în materie de modă sunt mai puțin relevante, esențial este efortul făcut pentru a arăta bine.

Dar cum destinația e mai importantă decât călătoria, trenul devine locul unde se petrec miracole cosmetice: în tren urcă una bucată femeie fără față (aici există obiceiul ca sprâncenele să fie rase complet, pentru a putea fi apoi desenate în forma dorită —  imaginați-vă cum arată o femeie cu trăsături relativ șterse și fără sprâncene) și coboară un fotomodel. Ca în bancul ăla cu liftul. Uneori mai că îmi vine să spun: „nu vreți să mă învățați și pe mine să mă pictez așa?”.

Din păcate, câteodată apar și rezultate cu iz de film de groază, după cum se poate vedea în fotografia de mai jos. Menționez că doamna din imagine avea ochii închiși.

Va urma. :)