Denisa Bârgău

Pe la vreo cinci ani, părinţii m-au dus la Deva, la bunicii mei, pentru că erau tineri, munceau, iar buncii aveau prea mult timp liber, apă caldă în fiecare zi [noi stăteam în Orăştie şi ţin minte că aveam program de apă caldă de două sau trei ori pe săptămână, pentru câteva ore] şi mai era şi o grădiniţă în limba germană la Casa de Cultură din Deva.

Cât am stat în Orăştie, părinÅ£ii mă duceau în fiecare zi la cămin. Programul de acolo nu prea era pe gustul meu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să dorm “de-amiază”, cu atât mai puÅ£in la 4 ani, când aveam mai multă energie ca oricând ÅŸi aÅŸ fi făcut orice numai să nu fiu nevoită să dorm după-masa.

AÅŸa se face că, într-una din zile, când la prânz am fost serviÅ£i cu o umbră de ciocolată de casă ÅŸi, ca niciodată, am cerut “supliment” cu două degeÅ£ele ridicate în aer, iar doamna educatoare – sau ce-o fi fost – a strâmbat din nas ÅŸi ne-a spus că nu mai este, am hotărât să ne facem dreptate. După ce am fost împijămăliÅ£iâ„¢ ÅŸi puÅŸi la somn, ne-am răsculat: am furat cheia de la camera cu bunătăţi ÅŸi, ca niÅŸte termite, am dat năvală. Sus, pe un bufet vechi, din lemn, care scârţâia din toate încheieturile, trona o tavă din inox plină cu bucăţi de ciocolată de casă delicioasă [în aceeaÅŸi perioadă, îmi plăcea la nebunie gustul de margarină vrac, aÅŸa că nu discutăm gusturile, că n-are sens]. Eram mici de înălÅ£ime, dar înfometaÅ£i, pofticioÅŸi ÅŸi răi, aÅŸa că nimic nu ne-a putut opri să ajungem la ciocolata de casă, pe care am ras-o de pe tavă; ba chiar am mâncat ÅŸi firimiturile!

Inutil să spun că după acest episod, am fost pedepsiţi, ni s-a interzis accesul la jucării, părinţii au fost mustraţi, probabil puşi să şi plătească [deşi, dacă-mi amintesc bine, ciocolata aia era porţia noastră şi parcă s-a făcut scandal că nu ne fusese servită, cu toate că era plătită], iar acasă ne-am amuzat cu toţii de isprava noastră. Dar pentru că nu-mi plăcea la cămin şi niciodată nu reuşeam să adorm, am fost detaşată la Deva, la bunici.

Singura problemă era că în blocul în care locuiau ei, ca dealtfel în mai toate blocurile cu patru etaje din centrul Devei, unde locuiau “persoane respectabile”, deh!, cineva instituise un program de liniÅŸte. Bunică-mea îi spunea “oara de liniÅŸte” [e unguroaică], dar “oara” asta Å£inea cam toată după-amiaza, adică de pe la 12 până la 17. Când îţi era lumea mai dragă, trebuia să faci liniÅŸte, pentru că vecinii fie erau bătrâni ÅŸi trebuia să se odihnească [eram mereu ameninÅ£ată că "vine tanti Balika", vecina de dedesubt], fie aveau copii mici sau nepoÅ£i care dormeau “de după-amiază”, aÅŸa cum eram ÅŸi eu. Nu-mi pot aminti o perioadă mai urâtă decât după-amiezele când trebuia să dorm; era un adevărat chin.

Cum eram mică, nu prea aveam noÅ£iunea timpului – de-asta niciodată nu mi s-a părut ciudat că ora de liniÅŸte avea, de fapt, atâtea ore, aÅŸa că din momentul în care eram trimisă cu forÅ£a în pat, ca să dorm, până la trezire mi se părea că trece o veÅŸnicie. La televizor nu aveam voie, păpuÅŸile le mâzgălisem toate cu creion chimic sau ojă [lac de unghii], maÅŸinuÅ£ele le stricasem, aÅŸa că nu-mi rămânea decât să mă uit pe pereÅ£i în linilÅŸtea de mormânt ÅŸi să sper că “oara de liniÅŸte” va trece mai repede. Uneori, mă uitam pe fereastra care dădea în buricul târgului; aceeaÅŸi liniÅŸte de mormânt domnea peste tot, cuprinsese tot oraÅŸul ÅŸi mie mi se părea că n-o să mai scap niciodată de programul care cuprindea somnul “de după-amiază”. Rar de tot, ici ÅŸi colo vedeam câte un bunic care-ÅŸi plimba nepoÅ£elul sau o femeie care, prinsă cu cine ÅŸtie ce treabă, uitase că e ora de liniÅŸte ÅŸi trebuie să stea, cuminte, în casă. ÃŽi invidiam pe cei mari, care puteau să iasă oricând la plimbare, ÅŸi aproape că ajunsesem să-i urăsc pe vecinii aflaÅ£i la pensie din cauza cărora jocul ne era întrerupt pentru atâta timp.

După-masa, însă, eram atât de fericiţi că puteam ieşi din nou afară, încât niciodată nu mergeam în casă dacă aveam vreo nevoie fiziologică. Ceream un pahar cu apă de la vecinii care locuiau la parter, motivând că nu vrme să urcăm până în casă, iar pipi făceam prin grădinile din jurul blocului [cea mai frecventă expresie era "nu urc, că mă opreşte-n casă!"].

După ce părinÅ£ii m-au luat acasă, nu s-a mai pus niciodată problema să dorm “de-amiază”. Åži, până în ziua de azi, obiceiul s-a păstrat. ÃŽnsă azi am zis că dorm două ore cu Sebi, dacă tot era patul cald ÅŸi programul făcut; din păcate, însă, m-am pus în pat la ora 16 ÅŸi m-am trezit la 22. Nu sunt nici acum capabilă să dorm după-masa, pentru că nu pot odihni în reprize. BineînÅ£eles că m-am trezit mai obosită ÅŸi buimacă decât mă culcasem, iar acum am de lucru ÅŸi… nici o tragere de inimă să fac ceva. Un lucru e sigur: când voi avea un copil, n-o să-l oblig să respecte ora de liniÅŸte a nimănui; va dormi când se va simÅ£i obosit ÅŸi în general noaptea, că de-aia e întuneric!

Foto: firstpeople.us