Sorana şi Şerban

Acest articol este o poveste care poate fi sau poate să nu fie adevărată.

Sorana era prietena Clarisei, colega mea din liceu. Ea învăţa la alt liceu, liceul de fiţe frecventat de copiii de bani gata şi ceva mai inteligenţi decât noi, restul. Trebuie să recunosc, era cel mai bun liceu din oraş şi pe undeva îmi părea rău că nu mă înscrisesem şi eu acolo. Dar faptul că între liceul la care am învăţat eu şi liceul „cel bun” erau vreo trei kilometri nu ne-a oprit niciodată să ne întâlnim într-unul din multele baruri din Deva.

Celor două, părinţii le interziseseră să se mai vadă, pentru că făcuseră în şcoala generală o prostie şi se considera că fiecare dintre ele reprezintă „o influenţă proastă” asupra celeilalte. Aşa că Clarisa şi Sorana, fiind foarte bune prietene, au ales să se întâlnească atunci când era posibil: în timpul orelor. O scutire, o învoire, o oră la care proful era uşor de păcălit, febră, programare la spital, dureri de stomac… soluţiile erau multe şi nici măcar distanţa de trei kilometri nu era prea lungă pentru ca ele să se întâlnească.

În cei patru ani de liceu, Clarisa şi Sorana au trecut prin toate problemele şi bucuriile unui elev de liceu împreună: scăderea notei la purtare din cauza absenţelor, falsificarea adeverinţelor medicale pentru motivarea acestora [absenţelor], prima iubire – implicit, prima dezamăgire, beţii crunte [s-arunce primul cu piatra cel ce nu s-a îmbătat niciodată cu vin roşu :D ] şi câte şi mai câte.

Prin clasa a XI-a, în tabloul liceenilor veseli care chiuleau de la ore ca să stea prin birturi apăruse Şerban, fiul unui om de afaceri din Hunedoara. Avea atât de mulţi bani, încât averea lui aproape că depăşea puterea mea de înţelegere. Nu pricepeam, în vremea aceea, cum poate cineva să facă atât de mulţi bani din piatră seacă – sau din fier vechi. Aveam exemplul tatălui meu, care îşi deschisese o mică afacere şi lucra, în paralel, la o firmă „cu perspectivă”. Nu aveai cum să faci saci cu bani din muncă cinstită… Şi totuşi, Şerban era plin de bani. Fiecare ieşire în oraş era „sponsorizată” de el, ba chiar uneori mergeam la restaurant şi Şerban ne îndemna să comandăm tot ce ne doream.

Uneori, când era foarte frig afară, iar noi deveneam brusc conştiincioase şi n-aveam chef să chiulim, Sorna insista:
– Haideţi, măi, că doar Şerban plăteşte!
„Şerban plăteşte” devenise un leit-motiv. Leit-motivul clasei a XI-a.

Într-una din ieşirile noastre prin restaurante şi baruri, Şerban se îmbătase rău de tot. Sau se îmbătase bine, cum vreţi. Era mereu trist. Nu-mi explicam cum un tânăr cu posibilităţile lui, pe care banii-l dădeau afară din casă – şi din clasă, de multe ori, poate să fie atât de nefericit. Avea tot ce şi-ar fi putut dori, iar tatăl său, ca să compenseze absenţa lui din viaţa tânărului, era dispus să-i cumpere orice ca să-l facă fericit. Dar Şerban era departe de a fi fericit. Într-una din ieşiri, aşadar, Şerban a distrus un telefon nou, înecându-l într-un pahar cu vin. Fără nici un motiv, l-a aruncat în pahar şi a început să înjure. Apoi a râs isteric, iar restul grupului, vreo şapte persoane, l-au urmat.

Care era secretul lui Şerban? Era îndrăgostit nebuneşte de Sorana. Sorana era şi ea o mică fiţoasă şi-i convenea să se ştie iubită, admirată de un băiat cu bani. Îi plăcea să i se facă toate mofturile, pentru că aşa fusese obişnuită şi acasă. Totuşi, nu-i plăcea deloc Şerban. Îi plăcea să-l aibă ca prieten [citeşte „amic”] şi sponsor, dar n-ar fi vrut să se vorbească despre ea ca fiind iubita lui Şerban. Era urât, prea slab şi ea oricum ştia deja că nu va ieşi decât cu un bărbat coborât din paginile vreunei reviste, eventual cu o inteligenţă peste medie şi cu mulţi bani. Săracul Şerban nu îndeplinea decât cea din urmă condiţie.

Ieşirile sponsorizate de Şerban şi udate cu băutură au continuat şi anul următor, dar se răriseră. Se apropia Bacul, fiecare dintre noi îşi făcea planuri pentru facultate şi alocam tot mai puţin timp „prostiilor”. Într-o bună zi, o întâlnesc pe Sorana – era foarte supărată şi se vedea că plânsese.

– Şerban are o iubită, mi-a spus, sfârşită. Nu ştiu ce-a văzut la ea, pentru că-i urâtă ca foamea. În plus, mai e şi sărăntoacă!

N-am ştiut ce să-i spun; m-am bucurat că era şi Clarisa cu ea, iar Clarisa ştia întotdeauna ce să spună ca s-o liniştească. Nu ştiu nici acum de ce n-a dat la Psihologie, i s-ar fi potrivit ca o mănuşă.

– O să se plictisească de ea la fel cum s-a plictisit şi de telefonul ăla nou.

Am plecat în treaba mea, lăsându-le pe cele două să analizeze posibilitatea ca Şerban să se întoarcă la Sorana. Dar, oare, Sorana şi-ar fi dorit asta? Să fi realizat că şi ea îl iubeşte pe Şerban abia acum când nu i se mai aşează la picioare, ca un preş?

Anul următor, Sorana şi Clarisa locuiau împreună, în oraşul în care dăduseră la facultate. La fel ca şi mine, jumătate din clasa mea nu „dăduse” la vreo facultate dinainte aleasă, ci se orientase la faţa locului. Oraşul conta, facultatea era doar motivul pentru care ne mutaserăm cu toţii acolo. Părinţii celor două şi-au dat seama că nu mai pot interzice o prietenie care a supravieţuit celor patru ani de liceu în care fuseseră, credeau ei, separate, aşa că nu numai că le-au permis să locuiască împreună, dar chiar plăteau chiria pentru apartamentul cu trei camere în care Sorana şi Clarisa stăteau.

N-a trecut mult timp şi Clarisa aproape că se mutase cu totul în apartamentul noului său prieten, lăsând apartamentul luxos liber pentru porumbeii Sorana şi Şerban. Şerban nu dăduse la facultate, nu avea nevoie de studii pentru a prelua afacerile tatălui său, atunci când va fi nevoie, dar făcea de câteva ori pe săptămână naveta până în oraşul care o găzduia temporar pe cea care-l făcea, în sfârşit fericit. Toate astea mi le-a povestit Clarisa la o cafea lungă.

– Ştii, acum tot Şerban plăteşte, doar că nu mai ieşim în oraş ca să bem pe banii lui, Sorana chiar este îndrăgostită de el. Nu cred că-i este milă; iniţial am crezut că l-a acceptat ca să nu se mai simtă vinovată pentru nefecirirea lui din liceu, dar m-am convins că îl iubeşte cu adevărat când a refuzat să iasă cu mine în mall, la cumpărături şi „belit ochii”, ca să-i prepare un tort pentru ziua lui.

– Viaţa e încurcată… a fost tot ce am putut să spun.

13 gânduri despre „Sorana şi Şerban

  1. Toti am avut cate o Sorana si un Serban in orasul de bastina…in orasul meu ei erau Laura si Sebi. Acum sunt casatoriti. Sunt curioasa ce se va intampla cu ai tai…

  2. Doamneeee… ce a fost asta??? Scuze, dar nu pot sa cred ca am citit cap-coada chestia asta, la ora asta… pffff, e tot ce pot spune

  3. Toti au avut prieteni/cunostinte de genul acesta.Mai ales ca Sorana.Oricum,foarte tare povestea:D
    Si chiar asa…continuarea??

  4. doua litere schimbate şi una de prisos… cu modificările de rigoare parcă, parcă ştiu despre ce prietene bune e vorba… oare ma înşel???din gaşca lor făceau parte şi Romina, Lia şi nepoţica??;)

  5. vaaai cat de frumos, mai vreau povesti din astea. si la mine in liceu si culmea, si in gasca exista un caz de genul asta, ovi si beatrice, dupa ce s-a tinut dupa fundul ei 3 ani, de-abia acum, intr-a12a l-a bagat in seama. sunt chiar simpatici, si ovi e indragostit bine.

  6. Diana, cred că poveşti din astea sunt peste tot; trebuie doar să le vedem.
    Fifi, take it easy. Eşti foarte perspicac…e, jos pălăria! Pe cuvânt!
    hmm, a fost o poveste. :D

  7. Cunosc povestea cu alte personaje… Andreea si Lucian, au fost intr-a XII-a H Oradea :))) Din pacate, in cazul lor nu e cu happy-end, s-au despartit din nou si ea s-a maritat cu altu` mai bogat. :( Pacat! Imi erau atat de dragi… incat as fi vrut sa le fiu nas(h).

Comentariile sunt închise.