Sunt o norocoasă

Anul era 1985 sau 1986. Mă aflam la ţară, la cules de prune, împreună cu bunicii paterni, în grija cărora eram plasată pe timp de vară pentru că părinţii mei erau foarte tineri şi bunicii mă iubeau foarte mult. Bunicul m-a lăsat în maşină pentru câteva minute, cât a coborât în vale să vadă cum merge culesul prunelor. Nu ştiu cum e la voi, dar bărbaţilor din familia mea le cam place ţuica. Aşa se explică interesul lor ridicat pentru prune, că doar nu credeţi că ar face dulceaţă din ele. Maşina, o Dacia 1300 sau 1310, eu stăteam în spate, ea era lăsată în pantă. Muştiucul schimbătorului de viteze fusese înlocuit cu o chestie din sticlă transparentă în interiorul căreia erau flori colorate, de obicei. Eu parcă ţin minte un castel. Artă chinezească, de la poporul prieten. Şi cum eu am fost încă de mică o admiratoare a artei, am pus mâna pe schimbătorul de viteze ca să văd mai de aproape castelul. Sau florile.

Maşina a luat-o la vale, într-o goană nebună. S-a dat peste cap o dată sau de două ori, chestie din care eu îmi amintesc o senzaţie tare, ca într-un rollercoaster de la Costineşti pe care nu-i bine să te urci după ce ai mâncat gogoşi înfuriate. Nu am păţit nimic, dar m-am speriat un pic, suficient cât să vreau să ies din maşină în momentul în care aceasta s-a oprit pe un dâmb şi a rămas acolo, cu roţile în sus, ca o căţauă leşinată. Noroc că nu s-a dus mai departe, că acum aş fi avut aripioare şi dormeam pe un norişor pufos în timp ce colegii cu nimb îmi cântau la harpă. Maşina era relativ întreagă, dar geamul de la şofer nu rezistase impactului şi s-a crăpat. Acolo m-am tăiat la frunte în momentul în care am ieşit, pesemne speriată, din maşină.

Tăietura cu pricina a fost cusută de urgenţă de medicul de gardă de la spitalul din Deva. Mama îmi spune că el era urolog, aşa că nu a ieşit chiar ca la carte cusătura respectivă. Am rămas, deci, cu un „semn de bună purtare” pe frunte. Din fericire, asta e tot ce mi-a rămas în urma micului accident. OK, de fapt, mulţi ani după asta am avut coşmaruri în care eu eram pe scaunul din dreapta al maşinii, maşina pornea singură şi eu nu ştiam ce să-i fac; mă trezeam transpirată şi îngrozită. Acum, că am permis şi maşină, ştiu ce să-i fac şi, de câţiva ani buni, coşmarurile au încetat. 

Anul era 2008. Chiar înainte de cununia civilă, un prieten din Deva m-a rugat să-i fiu cat sitter pe perioada concediului său. M-a lăsat timp de o săptămână în apartament, cu acces la toate cele. Probabil că nu aş fi dat de tacâmuri dacă nu aveam nevoie de  linguriţe cu care să amestec în cafea, dar uite că le-am găsit. Era un set de tacâmuri neobişnuit, cu forme pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Tacâmurile ciudăţele de care mă îndrăgostisem erau de la – aţi ghicit – IKEA. Ajungeam rar la Bucureşti şi mult mai rar la magazinul IKEA din capitală, aşa că nu întrezăream oportunitatea de a avea fix aceleaşi tacâmuri suedeze în viitorul apropiat.

A venit şi săptămâna căsătoriei, iar „naşii” care veneau tocmai din Constanţa l-au întrebat pe „fin” ce i-ar plăcea finei să primească drept cadou de nuntă. Ştiindu-mă fană de IKEA şi probabil auzind că vreau şi eu linguriţe de-alea, finul a comunicat informaţia, astfel că eu m-am trezit cu un telefon dat de Arhi când erau în magazinul din Bucureşti. I-am explicat că vreau linguriţe ca nişte lopeţi şi seara le aveam deja.

Încă de când eram mică, Mama îmi povesteşte că umblam prin casă cu mânuţa plină de creioane colorate şi la subraţ aveam întotdeauna un caiet sau nişte foi. Îmi plăcea să scriu, să desenez, să mânzgălesc. Nici nu-i de mirare că, în 2006, după mai multe jurnale umplute şi sute de hârtii mâzgălite, scrise sau desenate, am avut noroc de un loc de muncă unde principala mea activitate era să citesc ce mai e nou pe forumuri şi, când nu era nimic nou pe forumuri, să număr TIR-urile care treceau cu zecile prin faţa clădirii în care lucram. Aşa că îmi încolţise în minte dorinţa de a avea şi eu un loc numai şi numai al meu pe Internet. Un site care să-mi poarte numele, unde să nu risc să îmi fie ştearsă vreo postare, să nu supăr pe nimeni dacă aş fi încălcat regulile „casei”.

Aşa s-a născut blogul care de şapte ani îmi aduce numai bucurii.

Am avut norocul să fiu printre primii bloggeri din România, fără ca măcar să ştiu că am un blog. De atunci, am avut parte de colaborări care mi-au adus prieteni şi bani, am primit o grămadă de lucruri, dar mai ales am vizitat o mulţime de locuri pe care, ca om „obişnuit”, nu aş fi avut ocazia să le văd. Aşa cred eu, cel puţin. Nu voi şti niciodată cum este viaţa fără blog, pentru că blogul a devenit, în cei şapte ani de când îl am, un stil de viaţă. Unde mai pui că şi jumătatea mi-am găsit-o tot datorită blogului!

Da, sunt o norocoasă. Sunt fericită, sănătoasă – iar acolo unde mai trebuie „intervenit” se intervine chiar în toamna asta, sunt iubită. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult?

În afară de a fi în continuare sănătoasă şi înconjurată de cei dragi – şi să fie şi ei sănătoşi!, nu-mi mai doresc decât să călătoresc. Îmi reînnoiesc această dorinţă / convingere după fiecare călătorie, iar acum, după un weekend prelungit în judeţul Sibiu, ştiu că asta îmi doresc cel mai mult: să văd cât mai multe locuri, să cunosc oameni noi, alte culturi şi civilizaţii. Dar până să ajung la culturi şi civilizaţii diferite de a noastră, mai am de bifat multe ţări din Europa. :)