Denisuca

Mai urmează…

Cluj sau Koloszvar, cum vreţi voi, că e cam tot aia.

• Din 12 iulie, sunt Denisa Bârgău. Doamna Denisa Bârgău. Şi e foarte bine. Sunt mai fericită ca niciodată.
• “Sejurul” de o zi s-a prelungit la două zile
• Andrei Crivăţ e cel mai bun ghid ever [am văzut în Cluj chestii şi locuri pe care nu le-am văzut în cele cinci luni în care am locuit aici!]
• Nu ştiu dacă Andrei a “vorbit” să şi plouă în noaptea asta, dar şi dacă nu e el “vinovat”, ploaia e superbă, mai ales că o ascultăm de sub o fereastră Velux de mansardă, amplasată în tavan. SUPERB!
• Dacă ajungeţi vreodată la Deja-Vu, comandaţi Mousse au chocolat. Triple yummy!
• Dimineaţă plecăm spre Constanţa. Nu ne sunaţi, nu propuneţi blogmeet-uri, nu suntem disponibili. Ne vom distra exclusiv cu naşu’ şi naşa and that’s all there’s to it.
• Vă mulţumim tuturor pentru urări, nu avem timp acum să răspundem individual, dar apreciem că ne-aţi urat cele ce se urează, chiar şi casă de…

Poate de miercuri încolo vom bloga mai mult şi vom răspunde şi la telefoane, deocamdată nu mai avem bateriile încărcate, pentru că noi am plecat doar până la Cluj…

Scris, parcă, pentru sufletul meu: Clujunimea. De azi şi în blogroll-ul meu, citiţi-l numai dacă credeţi că v-ar putea place plăcea Clujul.

EDIT: Putea plăcea? Vouă vi se pare că sună bine? Îmbătrânesc…

Că la noi se zice “fain”, “mişto” sună mai urât.

Se spune că lucrurile cele mai bune în viaţă nu sunt lucruri - şi pe bună dreptate. Adică the best things in life aren’t things. Lucruri am destule, atât de multe, încât abia dacă-mi mai încap toate în camera mea micuţă unde acum suntem doi. Doi şi patru calculatoare… Faptul că am multe lucruri nu mă opreşte, însă, să cumpăr mai multe, să vreau mai multe, să acumulez exact aşa cum descria Shania Twain în melodia Ka-ching - una dintre cele mai mişto melodii ever.

Aşadar, nu pot spune că duc lipsă de ceva sau că-mi doresc vreun cadou fără de care viaţa mea nu are sens. Nu. Am învăţat să nu mă aştept la prea multe, tocmai ca surpriza să fie mare atunci când chiar primesc ceva.

Şi totuşi, deşi ceea ce vreau eu este, poate, o utopie, mi-aş dori ca un prieten care este foarte bolnav să se însănătoşească. E singurul lucru care m-ar bucura cu adevărat. Iar asta nu depinde de nimeni. Nici de UPC, nici de mine, nici de voi. Nici măcar nu ştiu de cine depinde. Da’ ar fi bine să se întâmple.

Care-i cel mai fain cadou pe care l-ai primit sau ai vrea să-l primeşti, Licuriceo?
Care-i cel mai fain cadou pe care l-ai primit sau ai vrea să-l primeşti, Mirandolină?
Care-i cel mai fain cadou pe care l-ai primit sau ai vrea să-l primeşti, Gropare?
Care-i cel mai fain cadou pe care l-ai primit sau ai vrea să-l primeşti, Crivăţule?
Care-i cel mai fain cadou pe care l-ai primit sau ai vrea să-l primeşti, Jegule?

No, azi mă luai de toţi blogării clujeni! Să vă văd!

Am blogul deja de ceva timp şi ai crede că mi-am găsit “identitatea” în blogosferă, că ştiu exact cui mă adresez atunci când scriu sau că mi-am format, cel puţin, un stil pe care să merg. Dar nu. Nu reuşesc nicicum să pun însemnări foarte personale pe blog. Uneoi mă gândesc la câte un “subiect”, dar nu îndrăznesc să-l dezvolt din diferite motive.

De curând, mi s-a reproşat că pe blogul ăsta nu-s eu. Că nu e Denisa, e doar un blog. Aşa e. Şi poate am exagerat cu noul tagline, 80 percent me, 20 percent crap, poate că nu-s eu nici măcar în proporţie de 50 la sută pe blogul ăsta. Da’ ce să fac?

Cred că, dacă aş scrie aşa cum gândesc, multă lume s-ar declara oripilată şi-ar fugi mâncând pământul. Poate că unii m-ar aprecia mai mult, poate că nu. Sper, totuşi, ca într-o bună zi să pot să scriu despre lucrurile care mi se întâmplă cu dezinvoltura, naturaleţea şi umorul cu care o fac două bloggeriţe cărora le ador stilul: Licurici şi Mirandolina.

Pe Laura aka Licurici o invidiez şi admir în acelaşi timp pentru următoarele însemnări:

• Cum ar fi fost dacă…
• Romantica din mine
• About my rubber boots
• Eu şi Parisul

Licurici - always a pleasure!

Din însemnările Mirandolinei, mi-au plăcut mult astea:

• …just stop!
• blocul cu nr. 13
• Cărtureşti
• Uscătorul de păr de culoarea limei

Mirandolina has lovely details.

Citiţi însemnările de mai sus şi dacă nu v-or plăcea, să-mi ziceţi mie cum vreţi. Printre preferaţii mei [bine, am mai mulţi, dar ăştia-s de cinci stele] se mai numără, aşa cum am mai zis, Groparu, dar de data asta am dat linkuri doar către însemnările fetelor, pentru că aşa am simţit eu. Şi pentru că Groparu are prea multeeeee!
Apropo, toţi cei trei sunt clujeni. Ştie cineva ce se pune în apă acolo? Ziceţi, că mă las de Pepsi!

Proaspăt şi aburind, ca o pită caldă, ladies and gentlemen, I give you [în sensu’ că vă prezint] City News. Cu noutăţi din Cluj. De urmărit.

DISCLAIMER: Această postare e ceva mai lungă decât restul şi conţine informaţii pe care le-aţi putea considera inutile, dar dacă vă deranjează, ignoraţi-o. Nu o să se repete prea des.

Poate vă-ntrebaţi ce-i cu titlul ăsta. Era un banc care zicea aşa:

Ion şi Gheorghe stăteau la un pahar de vorbă. La un moment dat, după multe minute de tăcere, Ion îl întreabă pe Gheorghe:
- Auzi, mă, oare cum s-o zice corect, Cluj sau Cluuuuj?
- Cluuuuj, normal!
- Da’ de ce?
- Păi, nu te grăbeşte nimeni!

No, bun, şi-amu să merjem mai departe… mi-am propus de ceva timp să povestesc câte ceva din viaţa mea în cele cinci luni cât am stat în Cluj.

Rătăcirea
Înainte de a mă muta acolo, mai fusesem în Cluj doar de câteva ori şi de fiecare dată doar în trecere, aşa că în primele zile, am pornit să… explorez oraşul. Cum stau destul de prost cu orientarea, nu mi-a trebuit foarte mult până să mă rătăcesc. Şi ce loc mai bun să te rătăceşti decât centrul Clujului?
[Fac o paranteză ca să menţionez că, după ce m-am mutat din Deva în Hunedoara, în primele zile m-am plimbat doar pe un singur trotuar, ca să ştiu pe unde să mă întorc… ]
Cum spuneam, mă rătăcisem în mijlocu’ Clujului. Dau un telefon şi mă întreabă interlocutoru’ ce clădiri sunt pe lângă mine. Mă uit în jurul meu şi mă blochez: “Păăăi… Centralul!”.
Pentru cine nu ştie, Central era, pe vremuri, cel mai mare magazin din Cluj-Napoca; era, deci, cam greu să te rătăceşti tocmai pe lângă Central. Da’ eu am reuşit.

Mişu
De locuit am locuit cu doi băieţi, copii faini, din care unul era mai tot timpul plecat [se “plimba” prin ţară; de fapt, muncea], iar celălalt îmi era oarecum coleg. Era un tip slăbuţ şi-i cam plăcea să bea, iar când se îmbăta era cel mai viteaz. Atunci se lua de toată lumea şi-i plăcea să înjure cu accent ardelenesc. N-am participat eu la prea multe beţii cu el, din moment ce lucram de dimineaţa până seara şi-aveam doar duminicile [şi uneori sâmbetele] libere, dar cele câteva au fost suficiente. Cel mai mult mă amuza când ajungea acasă noaptea târziu, iar a doua zi, dacă era întrebat, spunea că a ieşit “cu nişte cetăţeni”. Oricum, copil fain Mişu.

Cum era să mor
Într-una din plimbările “de duminică” prin oraş, mă cuprinsese o inexplicabilă stare de bine, iar melodia care pe atunci mă înnebunea, First Day, auzită într-un magazin de-ăsta fiţos de ţoale [poate Levi’s, nu mai ţin minte], care era deschis duminică seara, a funcţionat ca un catalizator al stării de bine. Aşa că am ieşit din magazinul respectiv aproape high. Cu First Day încă sunându-mi în urechi, am decis să traversez strada. Văd o trecere de pietoni pe care deja o ştiam, că mai fusesem pe-acolo, şi - hop! - mă înfig. Văd că se-apropie o maşină, dar îmi zic în gând că am timp s-ajung pe celălalt trotuar până s-ajungă în dreptul meu. În plus, era trecere de pietoni!
Cum niciodată n-am fost bună la estimarea distanţelor, maşina respectivă a ajuns la trecerea de pietoni înainte să traversez eu, iar şoferul a fost nevoit să frâneze. Eu mă opresc, consternată, şi mă uit la el, aşteptând să înceapă scandalul. Şi se uită omu’ la mine, vede, probabil, că nu am toţi boii pe-acasă şi îmi aruncă un “Ce faci, femeie, vrei să mori?!”. Eu nici că mă las mai prejos: “Da’ totuşi, e trecere de pietoni!”. Omul: “Da, doamnă, da’ este şi semafor. Şi-i ROŞU!!!”. Inutil să mai spun că am pus barba-n piept şi dusă am fost. Nu am avut prezenţă de spirit să-i cer omului scuze, da’ presupunând, prin absurd, că va ajunge vreodată să citească aici, îl rog să mă ierte…

Gunoiul…
Aşa cum am mai spus, împărţeam chiria cu încă doi tipi. Cum în primele două sau trei luni nu am mâncat acasă aproape nimic altceva în afară de zacuscă, nu produceam nici foarte mult gunoi. Totuşi, cum, necum, gunoiul se aduna. Dimineaţa plecam întotdeauna în mare grabă, aşa că nu se punea problema să-l ducem, iar seara, când ajungeam acasă, dusul gunoiului era ultimul nostru gând. Ca să nu pută, legam pungile şi-l depozitam pe balcon. Aşa se face că, în câteva luni, s-au adunat cam multe pungi. Până la urmă le-au aruncat băieţii, că dacă era după mine, acum cred că zăceam într-un apartament din Cluj, acoperită de gunoaie. Pfff!

Iulian
Cu toate că acum e supărat pe mine, trebuie să recunosc că Iulian este omul care m-a învăţat tehnoredactare. Mare om, mare caracter, aş zice, dacă n-aş avea senzaţia că-l linguşesc. De fapt, stai, că nu mă citeşte, deci pot zice. Iulian stătea aproape de mine, aşa că dimineaţa mergeam la lucru împreună şi deşi îmi spunea de cu seară ora la care trebuia să fiu “on my feet and ready to go” dimineaţa, nu cred că s-a întâmplat vreodată să fiu gata. Ba, de multe ori venea la noi, îşi bea cafeaua, mă suna pe mobil, bătea la uşă şi aştepta, răbdător, în bucătărie. Am zis de multe ori că e un şef cum n-am mai întâlnit şi n-o să mai întâlnesc şi am cam avut dreptate.
De la el am învăţat că şi pita cu muştar e mâncare, ba chiar mâncare bună, dacă n-ai altceva. La un moment dat, după ce ne vizitase şefu’ ‘ăl mare şi ne-a comandat pizza care a venit cu trei chestii sosuri - sos picant, ketchup dulce şi ulei cu aromă de usturoi [parcă] -, iar pizza s-a terminat, am mâncat pâine uscată cu sosuri la alegere, adică pizza săracului.
Memorabile sunt şi discuţiile pe care le purtam cu Iulian în engleza de baltă. “Reţeta” e simplă: traduci mot-a-mot fraza din limba română în engleză, adaugi accent ne-american şi ies ore întregi de râs. Asta da atmosferă de lucru…

Frigul
Până să mă mut în Cluj, lucrasem prin locuri destul de călduroase. De exemplu, în redacţia în care lucrez acum [şi-am lucrat şi înainte de Cluj], am biroul chiar lângă calorifer şi la iarnă, dacă o să mă îmbrac în bluză, o să mor de cald. Un tricou şi-o geacă sunt suficiente. Numai că la Cluj am învăţat ce-i ăla frig. Da’ nu aşa, frig de-ăla de-ţi îngheaţă şi sufletul. Şi dacă se-ntâmpla să ratez “Iulianul” de ora 9, trebuia să merg până-n celălalt capăt al oraşului cu troleibuzul. Iar pe drumul până-n staţie şi din staţie până la mama dracu’, unde era biroul, mâncam un frig de-mi venea să plâng. Şi asta cu toate că aveam pe mine pantaloni căptuşiţi [”îmblăniţi”], ciorapi + ciorapi de lână [da!] + bocanci, tricou, bluză, geacă, fular etc… Cred că frigul pe care l-am îndurat în Cluj m-a făcut să suport mai uşor canicula din vara asta şi chiar să apreciez căldura, pentru că înainte nu o suportam deloc şi mi se făcea rău dacă stăteam prea mult la soare.

Papa bun-bun-bun de tot
A existat, totuşi, şi-o parte bună în faptul că trebuia să circul cu RATUCu’: sunt, în staţiile de troleu/tramvai/autobuz RATUC nişte sandwich-uri de-li-cioa-se. Da’ nu aşa… delicioase, zic! Nu în toate staţiile, dar dacă ajungeţi în Piaţa Mărăşti sau în staţia Minerva, încercaţi un sandwich cu şniţel din piept de pui. Gata, că deja salivez…

Concertul
S-a întâmplat, la un moment dat, să primesc un… virus. O gripă de toată pu frumuseţea, scârboasă rău, cu mulţi muci şi care nu a trecut decât după vreo săptămână de bolit. Partea cea mai nasoală a fost că a trebuit să-mi trimită tata bani pentru medicamente, că eu nu-mi luasem încă salariul. Da’, vorba aia, stăteam în Cluj, eram şmecheră. Chestia asta o spun ca să fie clar că nu aveam foarte mulţi bani, salariul mi-l luam când aveau unii chef, iar alt job nu aveam timp să-mi caut, din moment ce lucram de dimineaţa până seara. Şi totuşi, într-o bună zi am auzit la radio că o să fie un concert Direcţia 5 în Diesel. Diesel, adică local de fiţe. Desigur că m-am dus, dar cum nu eram la curent cu mersul treburilor în Diesel, nu făcusem rezervare, nu nimic. După ce-am dat 70 de mii [7 lei, adică] pe-o ciocolată caldă compusă din apă, cacao-căcălău [adică foarte multă] şi zahăr, s-a mai găsit un loc. În picioare, lângă bar, cu bilet plătit, evident. Dar a meritat. Mi-am dat, apoi, ultimii bani pe un CD, să mâncă şi gura celor de la Direcţia 5, şi-am plecat spre casă. Cine ştie Clujul va înţelege că am făcut ceva pe jos, pe “ruta” Diesel-Mănăştur, prin ploaie. Am ajuns acasă pe la 3 dimineaţa, ruptă dar fericită. Cum spuneam, a meritat.

Încheierea [n-am deznodământ, pare rău!]
Nu ştiu dacă aş fi îndurat sărăcia [exagerez puţin, dar erau şi zile de sărăcie], foamea [exagerez iar] şi frigul [ei, aci nu exagerez deloc] de care am avut parte în Cluj dacă nu m-aş fi dus acolo pentru cineva. A very special someone…

Cam asta a fost, în mare. Dacă aţi citit până la capăt sperând să găsiţi ceva interesant şi n-aţi găsit, îmi pare rău. Asta a fost viaţa mea în Cluj şi-am simţit nevoia să-mi descarc sufletul, atât cât o pot face pe blog.