Denisa Bârgău ✿

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Imi aduc aminte una dintre reclamele de inceput ale posturilor noastre de radio, imediat dupa revolutie, care suna cam asa: “Stop! acum trec eu, suna clopotelul!” si era spusa de o voce de copil istet.

Au trecut o gramada de ani si 15 septembrie a ramas ziua care da subiecte de presa tuturor celor care se ocupa acest lucru si le va da mult timp de acum inainte. Daca scolile sunt pregatite sa-i primeasca pe micuti, daca au autorizatie de functionare, daca au sali de clasa, daca au banci, daca toaletele sunt in stare de functionare, daca clopotelul sau mai nou soneria functioneaza.

Parca simt si acum, dupa atatia ani, mirosul podelelor de culoare maro inchis, miros de ceva produs petrolier, cred ca petroxin ii zicea, vad figura de neuitat a primei invatatoare, vad gramada de ghemotoci colegi, imbracati la fel, adica in uniforme si nu pot uita primul Abecedar, care stiam cum arata de la copiii mai mari, dar care in sfarsit ajunsese si in posesia mea in mod natural, adica incepusem scoala!

Azi am trecut printre niste ghemotoci, din cei care savarsisera prima lor zi de scoala si, fara sa-si dea ei seama, am fost martorul discutiei care a avut loc intre ei, vreo cinci la numar, dar numai baieti.

- Mie mi-au luat uniforma, ca asa trebuie, dar am pantofi cu “virgula”, c-a zis tata ca nu pot merge la scoala ca toti sarantocii!
- Pai taica-meu e patron si ma aduce la scoala cu gipu’!
- Bai, ce sunteti fraieri, tata este politist si ii impusca pe toti banditii!
- Ce sa va zic, bai, eu am acasa calculator si o vad pe mama in ficare seara pe ecran, ca ea e in Italia, acolo unde se fac banii aia multi, de vin cu ei acasa, sa aveti si voi ce manca!

Si discutiile au continuat, insa la un moment dat a plecat fiecare in alta directie si i-am pierdut, insa am ramas cu un semn de intrbare: in prima zi de scoala, toti acesti cinci ghemotoci veneau singuri, pe jos, acasa, chiar daca stiau drumul dinainte, chiar daca, dupa cum se laudau, erau copii de oameni “tari”?

Sigur, fiind la prima intalnire, se laudau cu ceea ce ar fi vrut fiecare sa fie. Mintea ma duce inapoi la primii mei ani de scoala, sa vad daca si noi aveam asemenea preocupari in discutii si constat ca vorbeam de cu totul altceva. Tin minte ca in prima zi de scoala, am fost condus de la scoala pana acasa de sora mea mai mare, m-am schimbat de uniforma pe care nu am suportat-o din prima zi, dupa care am tulit-o cu noii mei colegi de clasa, la primul jaf de livada de meri pe care o stia unul dintre ei, care locuia la marginea orasului.
Nici pana azi nu imi aduc aminte sa fi aflat despre starea materiala a vreunuia dintre ei sau despre “ce face tata”.

Ce sa-i faci, societatea evolueaza, noi imbatranim, pretentiile sunt tot mai mari, trebuie tinut pasul cu moda! Macar daca ar fi si invatatura cel putin la fel de buna. Asa veche si demodata cum era ea.

Articol publicat în Iaşi Plus

Scris de mister Lala

Toţi suntem datori cu câte ceva, implicit şi cu deplasarea la sediul asociaţiei de locatari unde mergi să-ţi plăteşti taxele comune, unde te oftici că iar n-ai nimerit una din cele doar zile pe săptămână când e deschis, sau că nu te-ai încadrat în programul de două ore pus la dispoziţia fraierului care dă bani.

Zic fraier pentru că timpul de plată, în cazul în care vrei să o faci, este limitat, ai două zile pe săptămâna, a câte două ore. Asta în cazul fericit în care doamna de la asociaţie nu e plecată la vreo şedinţă, care, bineînţeles, se organizează numai în acest interval, pentru care îşi ia şi salariul, care nu cred că-i aşa de mic cum zice doamna.

Când ajungi acolo, într-un fost “uscător” de scară cu ghişeu, unde cu uşurinţă se adună câte 15 contribuabili, e cald de nu poţi respira, începi să fii martorul unor discuţii a câte 10 minute făcute între două încasări, aşa, să ştii că ai trecut pe acolo, care se referă la câte probleme are doamna de la asociaţie, că nu i-au ajuns banii să plătească gunoiul, că electricianul îi cere mai mulţi bani pe priza pe care a schimbat-o deceniul trecut la blocul care tocmai s-a demolat, că femeia de serviciu nu are de unde să ia apă la 5 dimineaţa şi de-aia nu spală scările şi toate astea pe nervii tăi, care ai venit să-i plăteşti şi fugi cât mai iute din încăperea aia de 3/3 metri, unde aerul respirabil începe să fie insuficient.

Când ajungi la rând, după lupte seculare şi o găleată de transpiraţie, cu banii pe care ştii că-i datorezi în mână, îţi spune pe un ton compătimitor: ştiţi, mai trebuie ceva pentru pierderile de apă! Adică, eu am apometre, care măsoară fără milă fiecare moleculă de apă când fac duş sau trag apa la WC, când spăl vasele sau ud cele trei floricele de pe balcon, dar în afară de asta mai trebuie să plătesc şi pierderile! M-am enervat şi am întrebat-o: pierderile cui, doamnă? Nu ştiu, eu primesc factura pe 10.000 de metri cubi, iar dumneavoastră, locatarii, îmi aduceţi citirea contoarelor pe 9.900 de metri cubi, ceea ce înseamnă că aveţi o pierdere de 100 de metri cubi care trebuie plătită în mod egal de toţi locatarii.

Zi să-ţi pierzi serviciul că aşa e corect!, am întrebat-o. Păi, în primul rând eu nu am pierderi, am apometre, că de aia le-am montat, pe banii mei, ca să pot plăti exact ceea ce consum. Apoi, dacă, prin absurd, aş fi de acord să plătesc pierderile, de ce le-aş plăti în mod egal cu toţi colocatarii, atâta timp cât consumul nostru este diferenţiat?

De ce nu mai plecăm odată din România? Vreau să zic la figurat, că la propriu n-aş prea face-o! Nu vin cei de la gaz să-mi spună de pierderi, nici cei de la curent (şi ăştia au sigur, că toţi ştiu să fure curent), dar vine doamna de la asociaţie să-mi spună că unii îşi trag apometrul înapoi cu aspiratorul, că bagă maşina de spălat înaintea apometrului etc. Dacă ar curge bere pe ţeava aia, m-ar tenta şi pe mine vreo 10 metri cubi, dar apă?
Asociaţia de locatari este încă o nişă din “găurile negre” ale reminiscenţelor comuniste în avansata noastră societate capitalistă, încă o ţâţă de supt pentru nişte doamne care mai dau cu sapa şi pe la vreo primărie sau ceva asemănător şi vin patru ore pe săptămână să facă rahatu’ praf, să ia vreo 10-15 milioane salariu şi cine ştie cât ciubuc, rezultat din dobânzile pe care le aduc banii fraierilor, dacă îi ţine prin vreo bancă până vine scadenţa la ce trebuie să plătească. Sau şi mai grav, dacă nu i-o fi cheltuit. Mai ştim cazuri cu duiumul!

Articol publicat în Iaşi Plus

Scris de mr. Lala

Cele mai recente surse de presă dau nişte statistici care te pun pe gânduri. În sensul că draga noastră ţărişoară are un număr aproape egal de oameni activi cu pensionarii. Ce înseamnă asta? Că persoanele active lucrează pentru pensionari şi să nu fiu înţeles greşit, şi pensionarii au lucrat la viaţa lor, dar cred că cei pentru care au lucrat pensionarii înainte acum sunt şi ei pensionari, dar mai vechi. Deci peste puţin timp s-ar putea să fim o ţară de pensionari care au lucrat unul pentru altul, să mai rămână vreo 20 la sută din populaţie care să lucreze pentru ceilalţi pensionari şi să aşteptăm să ne trimită bani neamurile din Spania sau Italia, ca să facem case, să facem investiţii şi să ducem în sus economia ţării.

Pentru orice guvern e bună asta cu pensionarii, că dacă dai o mărire de pensii în ajun de alegeri, cade bine. Şi dacă te gândeşti că aproape jumătate din populaţia votantă o reprezintă pensionarii, rezultatul îl poţi ghici chiar dacă nu ai 10 clase.

Ce concluzie putem trage de aici?

- nu avem cu cine ara ogoarele, cu cine construi, aducem chinezi care să sape şi să coase la maşini.
- o grămadă de tineri pensionari (care au ieşit la pensie între 35-45 de ani, nu vă miraţi, că sunt cazuri clare din armată, minerit şi altele), mai lucrează şi la al doilea job, sau chiar au afaceri.
- mărim pensiile, dar micşorăm puţin salariile, permitem să se scumpească puţin gazul, alimentele se scumpesc şi ele, şi viaţa devine un calvar.

Cu cine să voteze bieţii oameni, dintre care jumătate sunt pensionari? Cu cine le măreşte pensia, că aia e sigură!

Ce să mai zic? Comuniştilor, sunteţi depăşiţi! Au ăştia metode noi, bune, eficiente, nu mai apucaţi ciolanu’ niciodata. Nu că mi-aş dori acest lucru, dar nu mai sună bine când zici stânga sau dreapta. Cred că sunt noţiuni depăşite. Greu de ales, că tot rău iese! Ferească-ne gaura neagră de şi mai rău!

Articol publicat în Iaşi Plus

Sfarsitul lunii august inseamna si terminarea vacantelor si concediilor pentru majoritatea romanilor, atat din tara, cat si de afara. Am putut sta de povesti in aceasta luna cu mai multi romani care lucreaza in Spania si Italia, prieteni mai vechi, pe care nu-i mai vazusem de multa vreme si care, la randul lor, nu au mai fost de mult in tara.

Majoritatea dintre ei doresc sa se intoarca in tara, mai devreme sau mai tarziu, sa-si continue aici activitatea, eventual sa inceapa o afacere pe cont propriu. Durerea mare este ca nici unul dinrte ei nu a zis ca ar veni maine. I-am intrbat de ce si majoritatea afirma ca inca sunt mari diferente intre ce este acum in Romania si ce este afara. Nu neparat drumurile proaste, slaba gospodarire a localitatilor sau problemele sociale sunt motivele pentru care inca mai raman acolo, ci neplata corespunzatoare a muncii, munca in dorul lelii (ca urmare a salariilor mici). As face o paranteza aici, retinand ca cei mai multi se arata multumiti de plata muncii la norma, ceea ce la noi nu se prea vede. Si nu se vede pentru ca nu se vrea, patronului roman nu-i convine sa-si imparta profitul cu angajatul.
Deasemenea, nu li se pare atragatoare legislatia romanesca in sfera afacerilor si, bineinteles, birocratia extrema care te face sa o lasi balta de cele mai multe ori. Si atunci de sa-si deschida o afacere aici, cand o poate face mult mai simplu acolo?

Dar cea mai mare nemultumire au avut-o cu totii fata de nivelul preturilor, la toate marfurile, dar mai ales la mancare. De multa vreme nu se mai asteapta nimeni sa vina in Romania cu niste marunttis de valuta si sa traiasca bine cu acesti bani un concediu intreg, insa acum e mai scump sa vina acasa in concediu decat sa mearga intr-o statiune exotica!

Si atunci de sa vina acasa? Sa castige de cinci ori mai putin si sa cheltuiasca de doua ori mai mult? Sa-si cumpere casa mai scump decat acolo? Nu, inca nu si cine stie cate zeci de ani va tot un nu!
Concluzia: scump, domnule, scump!

Articol publicat în Iaşi Plus

Am şi eu insomniile mele şi câteodată o iau de nebun pe străzile oraşului în plină noapte, fără să-mi fac probleme pe care alţii din Bucureşti sau Craiova le-ar avea cu siguranţă. E interesant să vezi viaţa de noapte a unui orăşel de provincie, care se rezumă la câteva mici baruri, unde începând de la ora 22 trebuie să grăbeşti consumaţia, pentru că aşa a rămas o hotărâre de consiliu local, care nu te mai lasă să consumi alcool şi în mod automat nici barul cu pricina nu are de ce să mai ţina deschis după ora 23.

Tinerii se plimbau pe stradă, unii cu bun simţ, iar alţii cu totul diferiţi, de zici că vin din junglă, scot nişte sunete de gen Tarzan, şi nu ştiu de ce, pentru că la acea oră e o linişte în oraş, că dacă îţi vine să strănuţi şi ai bun simţ, încerci să te asiguri că nu o faci prea sonor, să nu trezeşti vreun localnic care doarme la parter cu faţa la stradă.

Dar ei nu, strigă unul după altul, urlă fara motiv, cred că vor sa iasă în evidenţă, însă nu văd publicul! Sau poate toate astea pentru mine? Nu cred! Dacă limbajul n-ar fi deocheat, parcă nu aş avea mai nimic împotriva lor, dar când auzi vorbe grele, mulţumeşti soţiei sau copilului că nu sunt cu tine!

E greu de reprodus, dar foarte simplu de imaginat ce aveau la gură tinereii mei şi chiar am fost surprins că trece şi o patrulă de poliţie pe lângă ei, care numai că nu au luat pas de defilare. Pentru cine nu ştie, pasul de defilare se foloseşte când treci pe lângă un superior într-o cazarmă. Atunci a fost prima dată când m-am bucurat că nu sunt femeie, că numai protecţie şi siguranţă nu mi-ar fi inspirat patrula respectivă. Probabil că aveau în planul lor “de luptă” să treaca pe acolo, să asigure liniştea publică, să prevină unele manifestări antisociale, probabil că mai aveau câteva minute şi ieşeau din schimb, iar dacă luau măsurile pe care trebuia să le ia, însemna să-şi prelungeasca serviciul cu câteva ore, lucru care nu dădea bine în ochii familiei şi atunci au lăsat-o baltă.

Eu însă m-am ţinut după grupul acela de tineri, pentru că era în drumul meu spre casa şi, culmea, ne-am nimerit şi într-un magazin deschis, de unde eu vroiam să-mi cumpăr ţigări, pentru că berea o luasem mai devreme, nu ca aş fi vreun abstinent, iar ei ce-şi cumpără? Vreo două sticle de tărie şi câteva pungi de chipsuri.

Mergem mai departe – şi eu şi ei – şi ne trezim în parcarea blocului în care locuiesc, unde e o bancă făcută de nişte vecini pentru o tablă sau un şah, pe care ei se aşează şi îşi continuă recitalul gălăgios. Eu le spun amical că e cam târziu pentru nivelul sonor în care dialogau; se pare că pentru moment au înţeles, au “dat sonorul” mai încet, dar până am ajuns în casă, şi-au revenit.

I-am lăsat în pace, că de fapt în afara de gălăgie nu făceau nici un rău, cu toate că vorbeau murdar, însă am considerat că sunt eu demodat şi nu mai ţin pasul cu ce se învaţă acum la şcoală.

Dimineaţa, însă, pe la ora 6, am o înţelegere cu patru doamne care, întâmplător, fac naveta pe acelaşi traseu cu mine şi cu care m-am înţeles să mergem împreună, pentru a reduce cheltuielile de transport. Normal că am început să ne cunoaştem din ce în ce mai bine şi chiar să ne spunem unele lucruri, mai mult decât între doi străini. Astfel, una dintre doamnele mele intră în maşină cu lacrimi în ochi, lucru care nu-mi putea scăpa.

O întreb ce necaz are. Femeia îmi spune printre sughiţuri că a fost abordată de nişte poliţişti, dis de dimineaţă, care o întreabă ce face acolo la ora aceea. Am rămas perplex! La ora 6 dimineaţa, când toţi hoţii, interlopii, tâlharii, curvele, peştii şi mai ştiu eu ce “elemente” mai cunoaşte poliţia noastră dragă, dorm cu siguranţă, atunci se trezesc ei, bravii noştri protectori în uniforme albastre, să ne întrebe ce căutăm acolo, într-o staţie de autobuz, când văd o femeie în toată firea. Atunci când mi-a zis biata femeie ce a păţit, a fost prima dată când mi-a părut rău că nu sunt femeie şi mai ales că n-am fost eu femeia abordată de vajnicii apărători ai ordinii, ca să le spun pe şleau cam ce fac ei faţă de ce ar trebui să facă!

Cele de mai sus nu sunt deloc nişte povestiri de umplut rânduri de gazetă, sunt fapte reale şi vă rog să le trataţi ca atare. Cred că are poliţia tot ce trebuie să-şi facă treaba, că ţine situatia “sub control” la Craiova, dar mai are şi viteji din ăştia care se dau la cine nu trebuie. Nu cumva multe cadre de poliţie au primit grade la apelul de seară, sau nici măcar? Are cumva M.A.I. – sau M.I.R.A. – vreo socoteală de care să ştim şi noi cu privire la calitatea celor pe care i-a băgat la treabă în ultimii ani şi pe care noi trebuie să-i privim ca oameni în care trebuie să avem încredere? Eu nu cred şi sunt chiar convins că nu-i prea cuşeră treaba prin departamentul cadre ale acestei instituţii. Îmi permit să afirm asta deoarece prea stau cadrele poliţiei şi se uită la infractori, pe de-o parte, iar pe de altă parte, sunt cei mai duri cu bieţii oameni, de bună credinţă, care chiar nu au nici o treabă cu încălcarea legii. Dar poate este “de imagine” să vadă fraierii că poliţia e pe redute!

Articol publicat în Iaşi Plus

Citesc prin ziare şi nu-mi vine să cred că ceea ce se întâmplă aproape cu regularitate în Craiova este aici, la noi în România. Este cutremurător să vezi atât de multe conflicte cu săbii, topoare, arme de foc şi cocteiluri molotov, dar mai cutremurător e să vezi acei oameni răniţi, plini de sânge sau chiar morţi.
Foarte amuzantă însă poziţia Poliţiei, care de fiecare dată ne asigură că situaţia este “sub control”. Păi sub control ar fi fost dacă toate găştile acelea de care se teme toată Craiova ar fi după gratii, dacă arsenalul de arme deţinute ilegal ar fi acum în magazia Poliţiei, dacă aşa-zişii oameni de afaceri ar fi puricaţi puţin prin contabilităţi, dacă persoanele importante din conducerea judeţului ar lua bani împrumut de la bancă şi nu de la cămătari. <

Cum să te iei de cel care tocmai ţi-a dat 300.000 de euro împrumut? Astfel de greşeli sunt fatale pentru un politician sau mai ales pentru un poliţist cu grade mari. Deasemenea, interesant este şi faptul că nu se sesizează nimeni la nivel naţional. Alo, Bucureştiul, se aude? Aici cred că avem cel mai mare grad de corupţie, care nu se vede, dar se simte. Că de n-ar fi, nu s-ar întâmpla!
Găştile alea funcţionează, aşa cum recunoaşte toată lumea, în stil mafiot, adică sunt conduse de lideri care au în subordine o întregă reţea de oameni, care fac ce? Merg dimineaţa la serviciu, apoi vin acasă, la familie, ies cu copiii la plimbare prin parcuri, iar seara se întîlnesc cu băieţii din gaşcă, şi joacă popa prostu’ pe câte 50.000 de euro, iar dacă vreunul trişează, îşi mai dau câte o palmă calibrul 38, că doar n-o să-i lase pe cei de la Urgenţă să frece menta pe banii poporului!
Înainte de ’89 se auzeau zvonuri că în Brăila e criminalitatea mai ridicată şi să te fereşti cât poţi. Daţi-mi casă gratis în Craiova, şi-o refuz politicos!

Articol publicat în Iaşi Plus

Asta poţi vedea scris pe multe dintre maşinile de la şcoala de şoferi, care într-adevăr te enervează, când apar în faţa ta. Merg cu 20-30 km/ora, pe traseele din oraş unde-i traficul mai aglomerat şi mai ales la orele de varf. Sunt de acord că toţi trebuie să înveţe, dar mă întreb ce poate învăţa un elev, pe care-l duce instructorul în linie dreaptă câţiva kilometri care, la viteza de care ziceam mai sus, poate să-i ocupe toată ora de conducere?

Am o cunoştinţă care este acum instructor şi nu demult m-a invitat în clubul lor, zicându-mi: dragul meu, e afacere!.
Păi bine, dar eu nu sunt şofer profesionist!
Nu contează, vei fi instructor!
Şi trebuie să fac?
Dai examen pentru atestat la ARR şi gata!
Bine, şi unde-i afacerea?

Păi aici e şmecheria, că de la un elev iei între şapte şi zece milioane şi dacă ai patru pe lună, te-ai scos! Unde mai faci tu banii ăştia? Nici la taxi. Ora trece repede, dacă elevul se mişcă greu, consumă puţin, mai ai şi teorie şi aici îl pui să înveţe, că doar n-o sa mergi tu la examen în locul lui şi uite-aşa!

Adevarul e că legislaţia noastră în acest domeniu lasă de dorit. Peste tot ne-am aliniat la normele europene, taxiurile, dacă aţi remarcat, au început să se înnoiască (aşa cere legea), trebuie inscripţionate într-un mod cât de cât unitar, dar dacă vezi o maşină de şcoală, nici nu ştii ce e. De aici şi măiestria noilor şoferi, care după ce iau permisul mai au nevoie de o perioadă de acomodare, atât de conducere, cât şi teoretică, referitoare la “viaţa de şofer”, care include lipsa de respect, învăţarea înjurăturilor specifice, aroganţa aferentă maşinii pe care o conduci, tupeul, nerăbdarea de a sta la toate stopurile, schimburile “amabile” de fază lungă pe timp de noapte, exerciţii “digitale” cu colegii din trafic care nu te respectă, parcarea pe trotuar, iarbă verde sau loc de joacă pentru copii.

Aşa că să nu ne miram de cele ce se întâmplă acum pe îngustele şi prost-asfaltatele noastre şosele naţionale şi judeţene, de numărul incredibil (şi în creştere) de morţi şi răniţi, de faptul că firmele de asigurări nu mai pot face faţă plăţilor pentru daunele materiale. Şi toată rezolvarea ar fi o lege corespunzătoare, rezultată din “transpiraţia” aleşilor noştri – care sunt aleşi şi plătiti de noi tocmai pentru aşa ceva! O fi aşa de greu?