Denisa Bârgău ✿

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

M-am “lovit” de acest slogan imbietor, care m-a determinat să calc pragul magazinului şi de ce să nu fiu sincer, am incercat şi cumpărat haine de acolo şi nu mi-a părut rău. Intr-adevăr, am găsit marfă din Germania, de firmă, la preţuri mai mici decat cele la care magazinele chinezeşti care au umplut ţara se chinuie să-şi vandă ştifturile – sau chinezismele, că tot e un termen la modă.

Am cumparat la preţuri incredibil de mici imbrăcăminte pe care in Germania aş fi dat de cateva ori mai mult. Singura chestie, de care nu mi-a fost insă jenă, a fost că ele au ieşit din moda sezonului care se incheie şi, aşa cum procedează cei care nu vor să rămană cu marfă veche pe stoc, aceasta se vinde la preţuri mici. Foarte mici.

Până aici, totul în regulă, însă pe mine mă distrează sloganul, care pană acum şi-a demonstrat eficienţa, cu toate că tinde să devină puţin cam depăşit. Asta datorită noului val de preţuri româneşti, care ar vrea să fie nemţeşti, dar colac peste pupăză, se referă la produse şi servicii romaneşti, in cel mai bun caz, dacă nu chinezeşti.

Şi uite aşa, incet, incet, ne cresc preţurile mai tare decat salariile şi pensiile, mai nou cresc şi amenzile de circulaţie, pe care legiuitorul a avut grijă să le facă de la inceput ca reprezentand un anumit procent din salariul minim pe economie.

Mă intreb ce va face un şofer care, intamplător, e fără loc de muncă de cateva luni, dar nu a ajuns la disperarea de a-şi vinde maşina, şi chiar a indrăznit să circule cu ea, dar a uitat să-şi pună centura? Va pierde două puncte şi va plăti 112 lei, sumă care reprezintă 20 la sută din salariul minim pe economie, pe care el nu-l are? Şi dacă nu are, de unde să plătească? Dacă nu plăteşte, face puşcărie? Dacă face puşcărie, cand iese de acolo va fi un model pentru ceilalţi şi sigur se vor ingrămădi toţi să-l angajeze!

Concluzia e simplă: dacă n-ai bani, stai acasă!

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Ordona odata un mare general roman trupelor romane sa treaca Prutul, acum constiinta fiecaruia, sau inconstienta conducatorilor, ordona tinerilor sa treaca oceanul sau in cel mai bun caz frontiera de stat.
Sa faca ce? Sa munceasca pe bani adevarati, la adevarata lor valoare, sa poata fi luati in calculul unei eventuale evolutii profesionale bazata pe realizari si nu pe criterii de vechime, varsta, sau nepotism.
Am ramas surprins de destainuirile pe care mi le-a facut un tanar roman absolvent de informatica, tanar care a lucrat in timpul facultatii si dupa, in firme straine de profil, cu reprezentante in Romania, insa, din nefericire, conduse de aceeasi romani care conduceau inainte CAP-urile, sau cel putin in acelasi mod.
Ce patea omul cu pricina este incredibil, cu toate ca avea un aport important in cadrul firmei, si facea lucrari extrem de importante, meritele sale nu erau contorizate in nume propriu, ci in numele echipei din care facea parte. Cand era vorba ca unul din echipa sa urce pe treptele ierarhice sau sa fie mutat intr-un loc in care se lucra la nivel mai inalt de competitivitate si bineinteles mai bine platit, pe amicul meu il sarea randul mereu.
Atunci s-a hotarat sa dea un interviu la o mare firma de profil de peste ocean si fara sa fie surprins, a fost admis, i s-au rezolvat toate problemele financiare aferente deplasarii peste ocean, i s-a asigurat cazare pe 2 luni pana cand va putea sa-si plateasca singur acestea si a primit o multime de telefoane prin care i se cerea sa confirme cu siguranta ca nu s-a razgandit. De ce oare? Ce grija au americanii astia de noi! Buna treaba!
Cand ne vom da seama ce am pierdut, va fi tarziu, poate prea tarziu nu va fi niciodata, dar cu siguranta vom fi mai saraci.
Argumentele tanarului cu care am stat de vorba, erau clare, si omul are perfecta dreptate sa plece, cu toate ca am incercat sa-i explic ca va fi bine si la noi.
Cu mult bun simt mi-a raspuns ca este convins ca si la noi va fi bine, dar atunci pentru el va fi prea tarziu, va fi batran si copiii pe care spera sa-i aiba ar trebui sa o ia de la inceput, asa cum a facut-o si el odata.
Trist, romanesc si cat se poate de adevarat.

Scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Fiecare dintre noi se întâlneşte, mai rar sau mai des, cu senzaţia că un lucru pe care-l vedem la un moment dat l-am mai vazut, că un vis este parcă dintr-un film pe care-l ştim de mult. Se pare că ar fi o parte din definiţia expresiei “deja vu” care vine din franceză şi s-ar traduce cu “deja văzut”.
Nu vreau să intru pe un tărâm prea filozofic, dar atunci când mai răsfoieşti câte o pagină de revistă sau vreun site pe Internet, observi că unii prezintă câte o noutate sau invenţie la care tu te-ai gândit mai demult, ţi se pare normal şi spui: era şi timpul să apară aşa ceva, să se descopere aşa ceva.
De exemplu, uneori, când am avut ocazia să mă plimb cu o barcă, eram curios să văd ce se întâmplă sub apă. Ca răspuns la aceasta, găsesc într-o revistă o barcă realizată din material transparent. Poate nu m-am gândit la o barcă transparentă, dar curiozitatea mea poate fi acum satisfacută în cazul în care îmi voi achiziţiona o astfel de ambarcaţiune.
Încerci să găseşti o soluţie de deplasare, cu cât mai puţin efort, cât mai puţin costisitoare, şi constaţi că cineva, undeva, a şi pus în practică dorinţa ta. Da, este o bicicletă care se pune în mişcare folosind energie electrică provenită de la nişte acumulatori, care au o autonomie de 1-2 ore, te duce cu 30 km/oră şi din când în când, dacă mai pedalezi, un dinam produce energia electrică necesară încărcării acumulatorilor. Excelent, însă preţul nu e pe măsura oricărui buzunar.

De ani de zile plătim din ce în ce mai mult pe gaz, curent, benzină şi soluţiile alternative de producere a energiei au apărut. Se foloseşte energia solară, eoliană ş.a.m.d.. Eu îmi închipuiam la un moment dat, în copilărie, că dacă s-ar construi o reţea între mai mulţi producători de energie electrică, cum ar fi săli de sport sau chiar persoane care pedalează acasă pe bicicleta de întreţinere şi un punct central în care aceasta să fie acumulată şi redistribuită către consumatori, s-ar realiza o oarecare economie. Mi-am dat seama mai târziu că este aproape imposibil de realizat. Dacă, totuşi, o să apară aşa ceva în viitor, imi asum şi eu o parte din idee.

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Problema vesnica de la inceputul anului universitar este cea a cazarii studentilor pe timpul efectuarii studiilor. E clar ca cei care nu ajung sa prinda un loc in camin vor fi nevoiti sa-si caute gazda, la un apartament sau o garsoniera, unde se aude ca tarifele incep de la 200 de euro pe luna.
Greu, eu personal nu as putea fi de acord cu asa ceva, chiar daca ar fi vorba despre copiii mei. Un tanar care vine dintr-o familie modesta, nu-si pote permite acesti bani, avand in vedere ca pe langa cazare, ei mai au nevoie de o gramada de bani pentru hrana, imbracaminte, sucuri (sa nu zic bere), carti, pixuri, stilouri, caiete, si cate si mai cate.
Daca bravii nostri conducatori nu pot sau nu stiu sa rezolve problema, le ofer eu rezolvarea: o subventie de la stat, care sa acopere valoarea unei rulote, care iti asigura tot confortul, apa calda, energie electrica, o mica bucatarie, baie, gaz metan de la butelie, incalzire, samd.

O astfel de solutie face la mana a doua intre 800-1.500 euro, bani pe care studentul (mai precis parintii acestuia), ii plateste in 4 sau 8 luni de cazare la gazdele din orasul respectiv.

Ar mai fi o problema, care este la fel de simplu de rezolvat, un campus care sa le puna la dispozitie putinele utilitati de care ar avea nevoie, adica un teren, cu energie electrica, alimentare cu apa, imprejmuit, si un serviciu de salubritate care sa le goleasca toaletele ecologice. Aceste minime cerinte sunt necesare si intr-un campus universitar, dar daca nu se poate altfel, de ce sa-i lasam pe tinerii care vor sa studieze sa plateasca aceste sume imposibile, sau pe parintii lor sa-si faca imense probleme despre cum vor face rost de bani, pentru ca copiii lor sa poata invata?

Sunt convins ca nu este solutia cea mai grozava, dar daca nu avem unde, nu avem cu ce, atunci de ce sa punem la plata pe acesti oameni care vor sa-si vada si ei copiii ingineri, avocati, medici sau economisti?

Mai mult. am vazut niste module care s-au dat sinistratilor din zonele sinistrate in urma inundatiilor, care de asemenea asigura un minim de confort, mult peste ce iti ofera nu stiu ce tata care are si ea o garsoniera in Capitala.

Ce ziceti?

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

O ieseanca in varsta de 35 de ani i-a trimis primarului Gheorghe Nichita o petitie in care ii cere, serioasa, sa propuna o lege favorabila sexului in grup. Prin aceasta petitie, femeia il roaga, cu insistenta, pe edilul Iasiului sa legifereze o practica sexuala care i se pare foarte normala…

Este textul unei stiri destul de recente din presa romaneasca. Foarte interesant! Nu stiu sigur, dar n-am aflat inca de vreo lege care sa interzica, in mod expres, sexul in grup, asa cum nu stiu sa fie vreo lege care sa-l “aprobe”.

De ce ar trebui sa promoveze un primar o lege de acest fel? Aduce ceva imbunatatiri in viata electorilor sai? Nu cred! Dar poate ca sexul in grup nu se poate desfasura decat intr-un cadru intim, intr-un apartament primit de la Primarie de catre o familie de tineri casatoriti, care au nevoie de asa ceva, apartament in care este caldura si apa calda.

Deci, stimata ieseanca, daca doriti sa faceti sex in grup, nu cred ca va opreste nimeni, atata timp cat nu o faceti in Piata Unirii sau in alte locuri publice, iar daca o faceti intr-un apartament, fara sa transimeti in direct pe vreo televiziune la ore decente, daca nu strigati prea tare cand va place mai mult, astfel incat sa deranjati vecinii prin tulburarea linistii publice, aveti OK-ul autoritatilor si al meu sa va “simtiti bine”, cum ar spune iubitul nostru presedinte.

Ar mai fi o problema! Daca din marea dragoste produsa de sexul vostru in grup rezulta niste gemeni sau tripleti, sa nu va asteptati sa va plateasca Nichita testul de paternitate!

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Am urmarit la televizor, zilele trecute, o stire prin care eram informati ca in America se incearca o metoda de a gasi cainele care a indraznit sa-si faca treaba mare prin locurile publice unde legea interzice acest lucru.

O metoda foarte simpla, de fapt. Se ia materialul la analiza, se determina ADN-ul si apoi se cauta in baza de date a celor care se ocupa de sanatatea cainilor, pentru a afla fericitul proprietar care va plati amenda.

Nu s-a mentionat care este cuantumul amenzii, dar cred ca nici pentru un american nu poate fi o suma neglijabila. Acum revin la noi, peste ocean, si-mi aduc aminte discutia pe care am avut-o cu o cunostinta, care e sigur ca i s-a nascut un copil intr-o curte vecina si nu stie cum sa-si revendice paternitatea.

A mers omul pe la o gramada de avocati sa ceara consiliere, dar toti i-au spus s-o lase balta daca nu are prea multi bani de cheltuit. In afara de faptul ca testul ADN este foarte scump si se face doar la Bucuresti, caile legale prin care trebuie sa treaca sunt atat de intortochiate si de lunga durata, incat s-ar putea sa nu mai fie barbat copilul pentru care te zbati atata.
Morala: ce frumoasa (sau nu?) e viata de caine in America!

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Laudabila initiativa guvernului de a da o lege prin care sa se interzica vanzarea in scoli a produselor alimentare nesanatoase. Ideea e buna, dar dupa o zi de scoala deja incep sa se vada rezultatele si ele nu sunt cele mai bune. Era de asteptat, copilul daca are bani de la mama, fuge la magazinul din apropiere si isi cumpara ce-i place, cu ce a fost invatat de acasa, chiar daca s-a inchis chioscul din curtea scolii.

Sa interzici vanzarea acestor produse in toate magazinele este imposibil si atunci care este eficienta unui act normativ la care si-au stors creierii alesii nostri? Eu ma mai uit prin gradinile vecine si constat ca sunt tari care au rezolvat aceasta problema mult mai elegant. Elevul pleaca de acasa dimineata, eventual cu un autobuz special pentru transportul copiilor, participa la ore, ia masa sau mesele la bufetul sau cantina scolii, se relaxeaza, dupa care tot in incinta scolii isi rezolva temele pentru a doua zi, astea toate sub supraveghere, dupa care seara. vine acasa tot cu autobusul.

Cate avantaje! Majoritatea parintilor nu-i pot supraveghea pe copii pana la aceasta ora, esti sigur ca isi face temele si nu fuge la fotbal pe maidan, esti sigur ca a mancat, esti sigur ca mancarea nu-i cu E-uri, esti sigur ca nu fumeaza dupa colturile blocului si cate si mai cate.

Probabil veti zice ca e greu de realizat asa ceva, ca o astfel de metoda ar fi foarte costisitoare, dar multi parinti cheltuie oricum bani in plus pentru supravegherea copiilor, multi angajeaza persoane care sa aiba grija de ei, sa le dea de mancare etc. Si ar mai putea si statul sa aloce niste sume pentru asa ceva, ca doar este recunoscuta grija acestuia pentru viitorii muncitori, ingineri, profesori etc.

Asta ar insemna adevarata grija pentru copii, sa fii sigur ca daca ceva nu-i bun pentru ei, nu au cum sa-si procure acel ceva si ii dai si alternativa posibilitatii cumpararii produsului sanatos.

Si ar mai fi o intrebare: pentru parinti sunt bune asa-zisele alimente nesanatoase? Daca sunt nesanatoase, de ce mai exista pe piata?

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Imi aduc aminte una dintre reclamele de inceput ale posturilor noastre de radio, imediat dupa revolutie, care suna cam asa: “Stop! acum trec eu, suna clopotelul!” si era spusa de o voce de copil istet.

Au trecut o gramada de ani si 15 septembrie a ramas ziua care da subiecte de presa tuturor celor care se ocupa acest lucru si le va da mult timp de acum inainte. Daca scolile sunt pregatite sa-i primeasca pe micuti, daca au autorizatie de functionare, daca au sali de clasa, daca au banci, daca toaletele sunt in stare de functionare, daca clopotelul sau mai nou soneria functioneaza.

Parca simt si acum, dupa atatia ani, mirosul podelelor de culoare maro inchis, miros de ceva produs petrolier, cred ca petroxin ii zicea, vad figura de neuitat a primei invatatoare, vad gramada de ghemotoci colegi, imbracati la fel, adica in uniforme si nu pot uita primul Abecedar, care stiam cum arata de la copiii mai mari, dar care in sfarsit ajunsese si in posesia mea in mod natural, adica incepusem scoala!

Azi am trecut printre niste ghemotoci, din cei care savarsisera prima lor zi de scoala si, fara sa-si dea ei seama, am fost martorul discutiei care a avut loc intre ei, vreo cinci la numar, dar numai baieti.

- Mie mi-au luat uniforma, ca asa trebuie, dar am pantofi cu “virgula”, c-a zis tata ca nu pot merge la scoala ca toti sarantocii!
- Pai taica-meu e patron si ma aduce la scoala cu gipu’!
- Bai, ce sunteti fraieri, tata este politist si ii impusca pe toti banditii!
- Ce sa va zic, bai, eu am acasa calculator si o vad pe mama in ficare seara pe ecran, ca ea e in Italia, acolo unde se fac banii aia multi, de vin cu ei acasa, sa aveti si voi ce manca!

Si discutiile au continuat, insa la un moment dat a plecat fiecare in alta directie si i-am pierdut, insa am ramas cu un semn de intrbare: in prima zi de scoala, toti acesti cinci ghemotoci veneau singuri, pe jos, acasa, chiar daca stiau drumul dinainte, chiar daca, dupa cum se laudau, erau copii de oameni “tari”?

Sigur, fiind la prima intalnire, se laudau cu ceea ce ar fi vrut fiecare sa fie. Mintea ma duce inapoi la primii mei ani de scoala, sa vad daca si noi aveam asemenea preocupari in discutii si constat ca vorbeam de cu totul altceva. Tin minte ca in prima zi de scoala, am fost condus de la scoala pana acasa de sora mea mai mare, m-am schimbat de uniforma pe care nu am suportat-o din prima zi, dupa care am tulit-o cu noii mei colegi de clasa, la primul jaf de livada de meri pe care o stia unul dintre ei, care locuia la marginea orasului.
Nici pana azi nu imi aduc aminte sa fi aflat despre starea materiala a vreunuia dintre ei sau despre “ce face tata”.

Ce sa-i faci, societatea evolueaza, noi imbatranim, pretentiile sunt tot mai mari, trebuie tinut pasul cu moda! Macar daca ar fi si invatatura cel putin la fel de buna. Asa veche si demodata cum era ea.

Articol publicat în Iaşi Plus

Scris de mister Lala

Toţi suntem datori cu câte ceva, implicit şi cu deplasarea la sediul asociaţiei de locatari unde mergi să-ţi plăteşti taxele comune, unde te oftici că iar n-ai nimerit una din cele doar zile pe săptămână când e deschis, sau că nu te-ai încadrat în programul de două ore pus la dispoziţia fraierului care dă bani.

Zic fraier pentru că timpul de plată, în cazul în care vrei să o faci, este limitat, ai două zile pe săptămâna, a câte două ore. Asta în cazul fericit în care doamna de la asociaţie nu e plecată la vreo şedinţă, care, bineînţeles, se organizează numai în acest interval, pentru care îşi ia şi salariul, care nu cred că-i aşa de mic cum zice doamna.

Când ajungi acolo, într-un fost “uscător” de scară cu ghişeu, unde cu uşurinţă se adună câte 15 contribuabili, e cald de nu poţi respira, începi să fii martorul unor discuţii a câte 10 minute făcute între două încasări, aşa, să ştii că ai trecut pe acolo, care se referă la câte probleme are doamna de la asociaţie, că nu i-au ajuns banii să plătească gunoiul, că electricianul îi cere mai mulţi bani pe priza pe care a schimbat-o deceniul trecut la blocul care tocmai s-a demolat, că femeia de serviciu nu are de unde să ia apă la 5 dimineaţa şi de-aia nu spală scările şi toate astea pe nervii tăi, care ai venit să-i plăteşti şi fugi cât mai iute din încăperea aia de 3/3 metri, unde aerul respirabil începe să fie insuficient.

Când ajungi la rând, după lupte seculare şi o găleată de transpiraţie, cu banii pe care ştii că-i datorezi în mână, îţi spune pe un ton compătimitor: ştiţi, mai trebuie ceva pentru pierderile de apă! Adică, eu am apometre, care măsoară fără milă fiecare moleculă de apă când fac duş sau trag apa la WC, când spăl vasele sau ud cele trei floricele de pe balcon, dar în afară de asta mai trebuie să plătesc şi pierderile! M-am enervat şi am întrebat-o: pierderile cui, doamnă? Nu ştiu, eu primesc factura pe 10.000 de metri cubi, iar dumneavoastră, locatarii, îmi aduceţi citirea contoarelor pe 9.900 de metri cubi, ceea ce înseamnă că aveţi o pierdere de 100 de metri cubi care trebuie plătită în mod egal de toţi locatarii.

Zi să-ţi pierzi serviciul că aşa e corect!, am întrebat-o. Păi, în primul rând eu nu am pierderi, am apometre, că de aia le-am montat, pe banii mei, ca să pot plăti exact ceea ce consum. Apoi, dacă, prin absurd, aş fi de acord să plătesc pierderile, de ce le-aş plăti în mod egal cu toţi colocatarii, atâta timp cât consumul nostru este diferenţiat?

De ce nu mai plecăm odată din România? Vreau să zic la figurat, că la propriu n-aş prea face-o! Nu vin cei de la gaz să-mi spună de pierderi, nici cei de la curent (şi ăştia au sigur, că toţi ştiu să fure curent), dar vine doamna de la asociaţie să-mi spună că unii îşi trag apometrul înapoi cu aspiratorul, că bagă maşina de spălat înaintea apometrului etc. Dacă ar curge bere pe ţeava aia, m-ar tenta şi pe mine vreo 10 metri cubi, dar apă?
Asociaţia de locatari este încă o nişă din “găurile negre” ale reminiscenţelor comuniste în avansata noastră societate capitalistă, încă o ţâţă de supt pentru nişte doamne care mai dau cu sapa şi pe la vreo primărie sau ceva asemănător şi vin patru ore pe săptămână să facă rahatu’ praf, să ia vreo 10-15 milioane salariu şi cine ştie cât ciubuc, rezultat din dobânzile pe care le aduc banii fraierilor, dacă îi ţine prin vreo bancă până vine scadenţa la ce trebuie să plătească. Sau şi mai grav, dacă nu i-o fi cheltuit. Mai ştim cazuri cu duiumul!

Articol publicat în Iaşi Plus

Scris de mr. Lala

Cele mai recente surse de presă dau nişte statistici care te pun pe gânduri. În sensul că draga noastră ţărişoară are un număr aproape egal de oameni activi cu pensionarii. Ce înseamnă asta? Că persoanele active lucrează pentru pensionari şi să nu fiu înţeles greşit, şi pensionarii au lucrat la viaţa lor, dar cred că cei pentru care au lucrat pensionarii înainte acum sunt şi ei pensionari, dar mai vechi. Deci peste puţin timp s-ar putea să fim o ţară de pensionari care au lucrat unul pentru altul, să mai rămână vreo 20 la sută din populaţie care să lucreze pentru ceilalţi pensionari şi să aşteptăm să ne trimită bani neamurile din Spania sau Italia, ca să facem case, să facem investiţii şi să ducem în sus economia ţării.

Pentru orice guvern e bună asta cu pensionarii, că dacă dai o mărire de pensii în ajun de alegeri, cade bine. Şi dacă te gândeşti că aproape jumătate din populaţia votantă o reprezintă pensionarii, rezultatul îl poţi ghici chiar dacă nu ai 10 clase.

Ce concluzie putem trage de aici?

- nu avem cu cine ara ogoarele, cu cine construi, aducem chinezi care să sape şi să coase la maşini.
- o grămadă de tineri pensionari (care au ieşit la pensie între 35-45 de ani, nu vă miraţi, că sunt cazuri clare din armată, minerit şi altele), mai lucrează şi la al doilea job, sau chiar au afaceri.
- mărim pensiile, dar micşorăm puţin salariile, permitem să se scumpească puţin gazul, alimentele se scumpesc şi ele, şi viaţa devine un calvar.

Cu cine să voteze bieţii oameni, dintre care jumătate sunt pensionari? Cu cine le măreşte pensia, că aia e sigură!

Ce să mai zic? Comuniştilor, sunteţi depăşiţi! Au ăştia metode noi, bune, eficiente, nu mai apucaţi ciolanu’ niciodata. Nu că mi-aş dori acest lucru, dar nu mai sună bine când zici stânga sau dreapta. Cred că sunt noţiuni depăşite. Greu de ales, că tot rău iese! Ferească-ne gaura neagră de şi mai rău!