Denisuca - Nevastă de Coşmar

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

M-am “lovit” de acest slogan imbietor, care m-a determinat să calc pragul magazinului şi de ce să nu fiu sincer, am incercat şi cumpărat haine de acolo şi nu mi-a părut rău. Intr-adevăr, am găsit marfă din Germania, de firmă, la preţuri mai mici decat cele la care magazinele chinezeşti care au umplut ţara se chinuie să-şi vandă ştifturile – sau chinezismele, că tot e un termen la modă.

Am cumparat la preţuri incredibil de mici imbrăcăminte pe care in Germania aş fi dat de cateva ori mai mult. Singura chestie, de care nu mi-a fost insă jenă, a fost că ele au ieşit din moda sezonului care se incheie şi, aşa cum procedează cei care nu vor să rămană cu marfă veche pe stoc, aceasta se vinde la preţuri mici. Foarte mici.

Până aici, totul în regulă, însă pe mine mă distrează sloganul, care pană acum şi-a demonstrat eficienţa, cu toate că tinde să devină puţin cam depăşit. Asta datorită noului val de preţuri româneşti, care ar vrea să fie nemţeşti, dar colac peste pupăză, se referă la produse şi servicii romaneşti, in cel mai bun caz, dacă nu chinezeşti.

Şi uite aşa, incet, incet, ne cresc preţurile mai tare decat salariile şi pensiile, mai nou cresc şi amenzile de circulaţie, pe care legiuitorul a avut grijă să le facă de la inceput ca reprezentand un anumit procent din salariul minim pe economie.

Mă intreb ce va face un şofer care, intamplător, e fără loc de muncă de cateva luni, dar nu a ajuns la disperarea de a-şi vinde maşina, şi chiar a indrăznit să circule cu ea, dar a uitat să-şi pună centura? Va pierde două puncte şi va plăti 112 lei, sumă care reprezintă 20 la sută din salariul minim pe economie, pe care el nu-l are? Şi dacă nu are, de unde să plătească? Dacă nu plăteşte, face puşcărie? Dacă face puşcărie, cand iese de acolo va fi un model pentru ceilalţi şi sigur se vor ingrămădi toţi să-l angajeze!

Concluzia e simplă: dacă n-ai bani, stai acasă!

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Stiam ca in ultima vreme au avut loc scumpiri la produsele alimentare si o perioada, nu am mai fost prea vigilent la bonul de casa cand mi se parea cam “groasa” amenda cumparaturilor facute.
Asa de cateva ori, dar la un moment dat, cand am incercat chiar sa ma incadrez intr-o anumita suma, am constatat ca domnisoara, de alfel foarte amabila, de la casa imi cere o suma cu mult peste “asteptarile”, la care am studiat impreuna bonul.
Culmea e ca fata avea dreptate, ea scanase tot ce aveam in cos, si totul era perfect din punctul ei de vedere. Am platit, am incarcat portbagajul masinii dar nu m-am putut abtine sa nu revin in magazin pentru a ma lamuri unde am fost “Pacala”?
Nu vreau sa fac reclama unor produse, de aceea o sa generalizez.

La raionul de bere, m-am bucurat la un pret care era scris in dreptul unor sticle de 2.5 litri dar acest pret corespundea unor sticle de 2 litri din aceeasi familie. La raionul de paine sunt informat de eticheta ca voi manca sanatos dintr-o paine de secara, la un pret bunicel, o pun in cos si acasa constat ca am luat cea mai alba si mai scumpa paine din supermaketul cu pricina. Aici, la paine, nu am comentat niciodata din respect pentru cei care concura la producerea ei, dar ma deranjeaza aranjatul asta in raft, facut de comercianti pentru a-si putea vinde si produsele mai scumpe.
La raionul de menaj, ma atrage pretul unui pachet de pungi pentru gunoi, pe care scrie ca sunt si parfumate si mai au si un bonus de alte pungulite. Pun mana pe pachet si-l bag in cos, bucuros de pretul vazut.
La final vad ca am dat dublu, chiar daca nu aveam nevoie de bonusul din pachet.
Dupa ce am platit, am revenit printre rafturi, de data asta, cu mainile in buzunar, doar pentru a vedea unde am gresit.
Peste tot, pe unde facusem cumparaturi, marfa era deranjata intentionat, produsele oarecum asemanatoare dar mai scumpe erau puse in locul cu etichete pe care scria un pret mai mic, iar produsul cu pret mic lipsea bineinteles.
Daca stii sa compari codul de bara de pe produs cu cel de pe eticheta, ai o sansa de a nu pica victima la sfarsit cand trebuie sa platesti. Daca faci cumparaturi zilnice si nu umpli cosul pentru o saptamana, suma este relativ mica si nu-ti dai seama ca ai fost fraierit.
Concluzia este: atentie, cumparatori, nu mergeti pe mana neamtului daca supermarketul lui se afla in Romania, fie el chiar si Real! Caci acolo mi s-au intamplat aceste lucruri neplacute si va asigur ca nu e vorba de neglijenta, atata timp cand acelasi lucru se untimpla la mai multe raioane in acelasi timp.
Sa fi dat ordin neamtul sa creasca valoarea vanzarilor?

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Ordona odata un mare general roman trupelor romane sa treaca Prutul, acum constiinta fiecaruia, sau inconstienta conducatorilor, ordona tinerilor sa treaca oceanul sau in cel mai bun caz frontiera de stat.
Sa faca ce? Sa munceasca pe bani adevarati, la adevarata lor valoare, sa poata fi luati in calculul unei eventuale evolutii profesionale bazata pe realizari si nu pe criterii de vechime, varsta, sau nepotism.
Am ramas surprins de destainuirile pe care mi le-a facut un tanar roman absolvent de informatica, tanar care a lucrat in timpul facultatii si dupa, in firme straine de profil, cu reprezentante in Romania, insa, din nefericire, conduse de aceeasi romani care conduceau inainte CAP-urile, sau cel putin in acelasi mod.
Ce patea omul cu pricina este incredibil, cu toate ca avea un aport important in cadrul firmei, si facea lucrari extrem de importante, meritele sale nu erau contorizate in nume propriu, ci in numele echipei din care facea parte. Cand era vorba ca unul din echipa sa urce pe treptele ierarhice sau sa fie mutat intr-un loc in care se lucra la nivel mai inalt de competitivitate si bineinteles mai bine platit, pe amicul meu il sarea randul mereu.
Atunci s-a hotarat sa dea un interviu la o mare firma de profil de peste ocean si fara sa fie surprins, a fost admis, i s-au rezolvat toate problemele financiare aferente deplasarii peste ocean, i s-a asigurat cazare pe 2 luni pana cand va putea sa-si plateasca singur acestea si a primit o multime de telefoane prin care i se cerea sa confirme cu siguranta ca nu s-a razgandit. De ce oare? Ce grija au americanii astia de noi! Buna treaba!
Cand ne vom da seama ce am pierdut, va fi tarziu, poate prea tarziu nu va fi niciodata, dar cu siguranta vom fi mai saraci.
Argumentele tanarului cu care am stat de vorba, erau clare, si omul are perfecta dreptate sa plece, cu toate ca am incercat sa-i explic ca va fi bine si la noi.
Cu mult bun simt mi-a raspuns ca este convins ca si la noi va fi bine, dar atunci pentru el va fi prea tarziu, va fi batran si copiii pe care spera sa-i aiba ar trebui sa o ia de la inceput, asa cum a facut-o si el odata.
Trist, romanesc si cat se poate de adevarat.

Se găsesc, în ultima vreme, tot mai mulţi idioţi care să mă muşte de fund. Unii pe la ziarul la care lucrez, alţii pe blog, cei mai mulţi pe blogurile lor. Pe unu’ îl… roade grija că scriu în Iaşi Plus, ziar care apare în Iaşi. Iar eu nu sunt din Iaşi. Mare tragedie! Aşa ceva nu s-a mai pomenit. Da, nene, scriu pentru că pot. Ai scrie şi tu… dar nu poţi? Te doare că VisUrât îşi permite să aibă în jurul său mai mulţi “sateliţi”, iar tu rămâi cu blogul şi cu dorinţa de a scrie cândva într-un ziar adevărat? Îmi pasă de tine şi de durerile tale. Zău. Uite cât de mult:

Apoi, a descoperit şi Badea că sunt nevasta lui VisUrât şi sunt “şi eu bloggeriţă”. Şi-a scăpat o mică răutate la adresa mea. De ce, imbecilule? Cu ce te-am deranjat eu? Am scris cumva că o ai mică [leafa, desigur]? Nu. Atunci stai naibii în banca ta şi citeşte acolo frumos din ziare. Şi de tine îmi pasă. Vezi în poza de mai sus.

Cât despre alte “personaje” mai mult sau mai puţin importante care mi-au provocat nervi şi/sau diverse supărări în ultima vreme… şi de voi a început să îmi pese la fel de mult. Adică puţin spre deloc. Pe cuvântul meu că am lucruri mult mai importante la care să mă gândesc şi treburi mult mai importante de făcut. V-am acordat prea multă atenţie… e timpul să schimbăm priorităţile.

De exemplu, sâmbătă fac zacuscă. Now cry, bitches!

Scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Fiecare dintre noi se întâlneşte, mai rar sau mai des, cu senzaţia că un lucru pe care-l vedem la un moment dat l-am mai vazut, că un vis este parcă dintr-un film pe care-l ştim de mult. Se pare că ar fi o parte din definiţia expresiei “deja vu” care vine din franceză şi s-ar traduce cu “deja văzut”.
Nu vreau să intru pe un tărâm prea filozofic, dar atunci când mai răsfoieşti câte o pagină de revistă sau vreun site pe Internet, observi că unii prezintă câte o noutate sau invenţie la care tu te-ai gândit mai demult, ţi se pare normal şi spui: era şi timpul să apară aşa ceva, să se descopere aşa ceva.
De exemplu, uneori, când am avut ocazia să mă plimb cu o barcă, eram curios să văd ce se întâmplă sub apă. Ca răspuns la aceasta, găsesc într-o revistă o barcă realizată din material transparent. Poate nu m-am gândit la o barcă transparentă, dar curiozitatea mea poate fi acum satisfacută în cazul în care îmi voi achiziţiona o astfel de ambarcaţiune.
Încerci să găseşti o soluţie de deplasare, cu cât mai puţin efort, cât mai puţin costisitoare, şi constaţi că cineva, undeva, a şi pus în practică dorinţa ta. Da, este o bicicletă care se pune în mişcare folosind energie electrică provenită de la nişte acumulatori, care au o autonomie de 1-2 ore, te duce cu 30 km/oră şi din când în când, dacă mai pedalezi, un dinam produce energia electrică necesară încărcării acumulatorilor. Excelent, însă preţul nu e pe măsura oricărui buzunar.

De ani de zile plătim din ce în ce mai mult pe gaz, curent, benzină şi soluţiile alternative de producere a energiei au apărut. Se foloseşte energia solară, eoliană ş.a.m.d.. Eu îmi închipuiam la un moment dat, în copilărie, că dacă s-ar construi o reţea între mai mulţi producători de energie electrică, cum ar fi săli de sport sau chiar persoane care pedalează acasă pe bicicleta de întreţinere şi un punct central în care aceasta să fie acumulată şi redistribuită către consumatori, s-ar realiza o oarecare economie. Mi-am dat seama mai târziu că este aproape imposibil de realizat. Dacă, totuşi, o să apară aşa ceva în viitor, imi asum şi eu o parte din idee.

Articol scris de Ovi şi publicat în Iaşi Plus

Problema vesnica de la inceputul anului universitar este cea a cazarii studentilor pe timpul efectuarii studiilor. E clar ca cei care nu ajung sa prinda un loc in camin vor fi nevoiti sa-si caute gazda, la un apartament sau o garsoniera, unde se aude ca tarifele incep de la 200 de euro pe luna.
Greu, eu personal nu as putea fi de acord cu asa ceva, chiar daca ar fi vorba despre copiii mei. Un tanar care vine dintr-o familie modesta, nu-si pote permite acesti bani, avand in vedere ca pe langa cazare, ei mai au nevoie de o gramada de bani pentru hrana, imbracaminte, sucuri (sa nu zic bere), carti, pixuri, stilouri, caiete, si cate si mai cate.
Daca bravii nostri conducatori nu pot sau nu stiu sa rezolve problema, le ofer eu rezolvarea: o subventie de la stat, care sa acopere valoarea unei rulote, care iti asigura tot confortul, apa calda, energie electrica, o mica bucatarie, baie, gaz metan de la butelie, incalzire, samd.

O astfel de solutie face la mana a doua intre 800-1.500 euro, bani pe care studentul (mai precis parintii acestuia), ii plateste in 4 sau 8 luni de cazare la gazdele din orasul respectiv.

Ar mai fi o problema, care este la fel de simplu de rezolvat, un campus care sa le puna la dispozitie putinele utilitati de care ar avea nevoie, adica un teren, cu energie electrica, alimentare cu apa, imprejmuit, si un serviciu de salubritate care sa le goleasca toaletele ecologice. Aceste minime cerinte sunt necesare si intr-un campus universitar, dar daca nu se poate altfel, de ce sa-i lasam pe tinerii care vor sa studieze sa plateasca aceste sume imposibile, sau pe parintii lor sa-si faca imense probleme despre cum vor face rost de bani, pentru ca copiii lor sa poata invata?

Sunt convins ca nu este solutia cea mai grozava, dar daca nu avem unde, nu avem cu ce, atunci de ce sa punem la plata pe acesti oameni care vor sa-si vada si ei copiii ingineri, avocati, medici sau economisti?

Mai mult. am vazut niste module care s-au dat sinistratilor din zonele sinistrate in urma inundatiilor, care de asemenea asigura un minim de confort, mult peste ce iti ofera nu stiu ce tata care are si ea o garsoniera in Capitala.

Ce ziceti?

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

O ieseanca in varsta de 35 de ani i-a trimis primarului Gheorghe Nichita o petitie in care ii cere, serioasa, sa propuna o lege favorabila sexului in grup. Prin aceasta petitie, femeia il roaga, cu insistenta, pe edilul Iasiului sa legifereze o practica sexuala care i se pare foarte normala…

Este textul unei stiri destul de recente din presa romaneasca. Foarte interesant! Nu stiu sigur, dar n-am aflat inca de vreo lege care sa interzica, in mod expres, sexul in grup, asa cum nu stiu sa fie vreo lege care sa-l “aprobe”.

De ce ar trebui sa promoveze un primar o lege de acest fel? Aduce ceva imbunatatiri in viata electorilor sai? Nu cred! Dar poate ca sexul in grup nu se poate desfasura decat intr-un cadru intim, intr-un apartament primit de la Primarie de catre o familie de tineri casatoriti, care au nevoie de asa ceva, apartament in care este caldura si apa calda.

Deci, stimata ieseanca, daca doriti sa faceti sex in grup, nu cred ca va opreste nimeni, atata timp cat nu o faceti in Piata Unirii sau in alte locuri publice, iar daca o faceti intr-un apartament, fara sa transimeti in direct pe vreo televiziune la ore decente, daca nu strigati prea tare cand va place mai mult, astfel incat sa deranjati vecinii prin tulburarea linistii publice, aveti OK-ul autoritatilor si al meu sa va “simtiti bine”, cum ar spune iubitul nostru presedinte.

Ar mai fi o problema! Daca din marea dragoste produsa de sexul vostru in grup rezulta niste gemeni sau tripleti, sa nu va asteptati sa va plateasca Nichita testul de paternitate!

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Am urmarit la televizor, zilele trecute, o stire prin care eram informati ca in America se incearca o metoda de a gasi cainele care a indraznit sa-si faca treaba mare prin locurile publice unde legea interzice acest lucru.

O metoda foarte simpla, de fapt. Se ia materialul la analiza, se determina ADN-ul si apoi se cauta in baza de date a celor care se ocupa de sanatatea cainilor, pentru a afla fericitul proprietar care va plati amenda.

Nu s-a mentionat care este cuantumul amenzii, dar cred ca nici pentru un american nu poate fi o suma neglijabila. Acum revin la noi, peste ocean, si-mi aduc aminte discutia pe care am avut-o cu o cunostinta, care e sigur ca i s-a nascut un copil intr-o curte vecina si nu stie cum sa-si revendice paternitatea.

A mers omul pe la o gramada de avocati sa ceara consiliere, dar toti i-au spus s-o lase balta daca nu are prea multi bani de cheltuit. In afara de faptul ca testul ADN este foarte scump si se face doar la Bucuresti, caile legale prin care trebuie sa treaca sunt atat de intortochiate si de lunga durata, incat s-ar putea sa nu mai fie barbat copilul pentru care te zbati atata.
Morala: ce frumoasa (sau nu?) e viata de caine in America!

Articol scris de tata şi publicat în Iaşi Plus

Laudabila initiativa guvernului de a da o lege prin care sa se interzica vanzarea in scoli a produselor alimentare nesanatoase. Ideea e buna, dar dupa o zi de scoala deja incep sa se vada rezultatele si ele nu sunt cele mai bune. Era de asteptat, copilul daca are bani de la mama, fuge la magazinul din apropiere si isi cumpara ce-i place, cu ce a fost invatat de acasa, chiar daca s-a inchis chioscul din curtea scolii.

Sa interzici vanzarea acestor produse in toate magazinele este imposibil si atunci care este eficienta unui act normativ la care si-au stors creierii alesii nostri? Eu ma mai uit prin gradinile vecine si constat ca sunt tari care au rezolvat aceasta problema mult mai elegant. Elevul pleaca de acasa dimineata, eventual cu un autobuz special pentru transportul copiilor, participa la ore, ia masa sau mesele la bufetul sau cantina scolii, se relaxeaza, dupa care tot in incinta scolii isi rezolva temele pentru a doua zi, astea toate sub supraveghere, dupa care seara. vine acasa tot cu autobusul.

Cate avantaje! Majoritatea parintilor nu-i pot supraveghea pe copii pana la aceasta ora, esti sigur ca isi face temele si nu fuge la fotbal pe maidan, esti sigur ca a mancat, esti sigur ca mancarea nu-i cu E-uri, esti sigur ca nu fumeaza dupa colturile blocului si cate si mai cate.

Probabil veti zice ca e greu de realizat asa ceva, ca o astfel de metoda ar fi foarte costisitoare, dar multi parinti cheltuie oricum bani in plus pentru supravegherea copiilor, multi angajeaza persoane care sa aiba grija de ei, sa le dea de mancare etc. Si ar mai putea si statul sa aloce niste sume pentru asa ceva, ca doar este recunoscuta grija acestuia pentru viitorii muncitori, ingineri, profesori etc.

Asta ar insemna adevarata grija pentru copii, sa fii sigur ca daca ceva nu-i bun pentru ei, nu au cum sa-si procure acel ceva si ii dai si alternativa posibilitatii cumpararii produsului sanatos.

Si ar mai fi o intrebare: pentru parinti sunt bune asa-zisele alimente nesanatoase? Daca sunt nesanatoase, de ce mai exista pe piata?

Articol publicat în Iaşi Plus

Dintotdeauna m-a enervat sintagma asta. Când îi auzeam pe bătrâni explicându-mi că “pe vremea lor”, lucrurile stăteau altfel, mi se ridica părul din cap şi-mi venea să urlu. Dar astăzi m-am trezit şi eu spunându-mi că “tineretul din ziua de azi parcă s-a tâmpit”.

Ieşisem să mă plimb şi un copiluţ călare pe-un scuter vine spre mine şi se apropie destul de mult. Abia când a oprit, l-am recunoscut. Era fratele unei prietene din copilărie şi oprise doar ca să mă salute şi să mă întrebe ce mai fac. Un gest drăguţ, mi-am zis. După ce-am schimbat vreo trei vorbe şi am aflat ce mai e nou, copiluţul - care acum are vreo 17 ani - îşi scoate din buzunar telefonul “de fiţe”.

“Vrea să se laude cu el”, îmi spun. Era de înţeles, pentru că a crescut într-o familie foarte săracă şi n-a avut niciodată nimic. Nici măcar jucării. Dar omul n-a vrut să se laude cu telefonul, pur şi simplu a căutat un număr în agendă şi, fără să se scuze în vreun fel, a apelat pe cineva şi-a început să vorbească. După câteva secunde bune, când am realizat că n-are de gând să încheie conversaţia prea curând, i-am făcut un semn discret şi m-am cărat.

Şi stau şi mă întreb ce-o fi fost în mintea lui. Ce l-a oprit să se scuze înainte de a da acel telefon? De ce nu mi-a zis “mă bucur - sau nu - că te-am întâlnit, să ai o zi bună, salut” şi apoi să-şi vadă de ale lui? Câte minute şi-a imaginat că aveam să stau lângă el, aşteptând să-şi încheie conversaţia telefonică?

Se pare că am ajuns şi eu la fel ca acei bătrâni insuportabili care mă criticau în urmă cu câţiva ani şi deja am o părere proastă despre tineretul din ziua de azi. Ce-o să mă fac peste 20 de ani?